"Sangele lui Isis" (pdf)

-Dar sora ta, nu!
-Ah, Evelyne. Ea e femeie, pe ea blestemul n-o atinge.
-De ce?
-E mult de spus și Evelyne s-ar putea întoarce de la restaurant între timp. Dar dacă ai cărțile mele,
citește-o mai întâi pe cea cu titlul „Arhetipul matern în antichitate – Astarte, Iștar, Isis”. Vei găsi acolo toate
explicațiile. Culoarea roșie a diamantului e dată de sânge – sângele lui Isis, mai exact. Din cauza asta piatra
cere sânge.
-Ești sigură?
-Absolut sigură! Am descifrat hieroglifele de pe cutia în care piatra a fost adusă din Egipt. Lemnul
acela – un lemn prețios, de cedru din Liban – era făcut să traverseze mileniile.
-Știi cumva de unde provenea piatra?
-Inscripția vorbea de templul lui Hatșepsut. Era singura femeie care s-a încoronat faraon și a domnit
ca un bărbat, fără ajutorul nimănui. Numai ea a purtat coroana faraonilor, cu șarpele sfânt, Uraeus, așezat
deasupra capului. Inscripția pretinde că piatra s-ar fi aflat în gura deschisă a cobrei imperiale și că în luptele
purtate de femeia-faraon, simpla vedere a diamantului i-ar fi ucis inamicii.
-Fascinant! Mă bucur că te-am cunoscut, Cora. Te părăsesc acum, Evelyne ți-a comandat cina și
camerista trebuie să sosească aducându-ți platourile.
-Nu te las să pleci până nu-mi spui cine ești, zise Cora. Zeci de ani am citit despre credințele celor din
vechime în viața de dincolo și acum, când am dovada adevărului conținut în acele texte vechi…
-Acum vei tăcea! Omenirea nu e pregătită pentru asta, ei cred că sunt formați din atomi și molecule și
așa trebuie să rămână lucrurile. Ți-am promis că nu-ți fac rău, dar ca să-mi pot respecta promisiunea, trebuie
să taci.
-Voi tăcea, acceptă Cora. Dar spune-mi adevărul.
Nu știa ce anume o făcuse să fie atât de hotărâtă și de neînfricată. Bănuia o realitate cumplită în
spatele acelei voci de catifea și a acelei atingeri de gheață, dar totuși insista să afle. Poate de vină era
surescitarea – după toți anii amari în care nu fusese decât biata soră oarbă a Evelynei, cea neluată în seamă,
acum străinul discuta cu ea ca studenții ei pe vremuri, când încă domnișoara Caroline făcea parte din tagma
respectată a oamenilor de știință.
-Bine, acceptă vocea. Ești pregătită? Nu te sperie adevărul, oricare ar fi acesta?
-Nu mă sperie decât întunericul, iar de el am parte pentru totdeauna.
-Mă numesc Johann-Ulrich Heller – e numele meu real, dar sunt cunoscut sub diverse pseudonime,
ca scriitor de cărți de ficțiune. M-am născut acum cinci sute de ani și am murit acum patru sute șaptezeci, iar
de atunci rătăcesc pe Pământ între lumea oamenilor și cea de dincolo, pentru că nici una din ele nu mă
acceptă.
-E tristă povestea ta. Dar ce ai făcut atât de cumplit, de ești condamnat la o asemenea existență?
-Am băut sângele ucigașilor mei, șopti bărbatul abia perceptibil. Încă mai beau sânge, este ceea cemi
asigură nemurirea.
-Întinde mâna, ceru Cora. Vocea îi suna mai calmă și mai liniștită decât se așteptase ea însăși.
Bărbatul se supuse și domnișoara Caroline îi mângâie degetele fine, prelungi, oprindu-se asupra
inelului care-i împodobea inelarul mâinii drepte. Pipăi atentă bijuteria și exclamă:
-Am știut, am știut în toți acești ani că Samuel nu minte. Acesta nu poate fi decât inelul demonului, iar
tu ești rece ca gheața, așa cum spun legendele din vechime că sunt morții-vii.
-Ți-a povestit el de inelul demonului și de jurnalul familiei Osimovici?
-Noi nu avem secrete, răspunse Cora în șoaptă. Eu eram de opt ani, el de nouă – ne jucam împreună
ca doi puști de pe aceeași stradă, când a venit într-o zi serios și enigmatic și mi-a relatat tot ce citise în acel
jurnal. M-a rugat să nu-i spun nimic lui Eve, dar pe vremea aceea eu împărtășeam totul cu sora mea mai
mare. Atunci s-a întâmplat pentru prima oară ca Eve să râdă de mine. Mi-a venit să intru în pământ de rușine
când mi-a acuzat prietenul că e un mincinos fără pereche, pentru că eu chiar credeam în adevărul vorbelor lui
Samuel.
-Sora ta mi s-a părut o femeie superficială, chițibușară și mereu nemulțumită de ceva, zise domnul
Heller. Dar poate că n-o cunosc prea bine – am văzut-o pentru prima oară ieri seară, când m-am mutat la
Negresco. Străinul tăcu câteva clipe, trăgând cu urechea, apoi spuse repede: acum sunt nevoit să plec, Cora.
Ți se aduce cina și voi profita de ocazie ca să ies nevăzut pe ușa camerei tale.
Mâna de gheață a bărbatului îi ridică brațul și Cora simți două buze îngrozitor de reci depunând un
sărut pe mâna ei.
-Rămâi cu bine, în mod sigur te voi mai căuta într-o zi. Și mulțumesc pentru tot ce mi-ai spus.
Cap.14 Cadavre
72