"Sangele lui Isis" (pdf)

fermă era excelentă, aerul la fel de curat ca pe mare, dar fără acel miros sărat inconfundabil , iar în depărtare
se zăreau niște piscuri montane înzăpezite, de un pitoresc aparte.
-Ai fost vreodată acolo? întrebă Joel într-o doară, arătând în direcția munților.
Ken scrută din ochi orizontul.
-Nu. La ce bun? Ferma e aici, ce aș căuta eu acolo?
Simplu și logic!
După prima săptămână, Joel se obișnuise din nou să călărească și scăpase de durerea sâcâitoare de
picioare. Seara nu mai pica de somn ca un sac de cartofi, așa că-i veni ideea să arunce o privire peste cartea
pe care o cumpărase și care stătuse neatinsă până atunci. Răsfoi câteva pagini și o dădu deoparte, supărat.
Frumusețea blondă de pe coperta a patra vorbea – cu o îngrijorătoare convingere – de existența unei lumi
paralele, populate de creaturi fără un corp fizic, se referea la spirite, fantome, arătări de toate felurile și
soiurile, energii paranormale și vampiri. „Vampiri! Auzi la ea! Exact tâmpenia asta îmi trebuie, după tot ce mi sa
întâmplat și tot ce încerc să uit?” Încuie cartea în valiză, dar în noaptea aceea se visă la bordul Stelei
Atlanticului, urmărind din ochi vasul-fantomă care se topea în ceață. Visul era extrem de real, pentru că inhala
nesățios mirosul mării, purta obișnuita lui uniformă de căpitan și simțea ușoara legănare a vasului sub
picioare.
A doua zi, Joel se trezi cu senzația plăcută că în somn fusese acasă – adevărata lui casă. Număra
de-acum zilele rămase până la întoarcerea la New York și – mai ales – nu se mai străduia să-i facă pe plac
tatălui său, intrând în grajd în fiecare zi. Pe măsură ce plecarea se apropia, era tot mai mulțumit și mai
înfloritor.
-Îți priește acasă, trase concluzia Ken, aprobat în cor de Edern și de Liana. Ai putea să mai rămâi, ce
zici?
-Nu pot rămâne aici. Grajdul ăla pute prea rău și-apoi tu însuți ai zis că-mi priește acasă. Așadar, mă
duc la casa mea adevărată, care mă așteaptă plutind pe valuri.
Plecă fără să-i pară rău și fără să privească în urmă. Era bine să constate că sub claia lui de păr alb,
gândurile băiatului care fugise pe mare erau prezente încă, vii și neatinse de trecerea anilor.
Cap. 7 Naufragiul
-Ei, asta e cu totul altceva! Nici nu se compară cu Steaua Atlanticului.
Evelyne părea, după tonul vocii, extrem de încântată, ceea ce o făcu pe domnișoara Caroline să
devină curioasă.
-Ce vrei să spui prin „cu totul altceva”? Pe Steaua Atlanticului ai închiriat tot un apartament de lux și
mi l-ai descris ca fiind foarte frumos. Să înțeleg că pe Costa Brava îți pace mai mult? M-aș mira, pentru că
celălalt vapor are renumele celei mai luxoase nave care traversează Atlanticul.
-Cora, tu nu înțelegi! Aici e altceva! Să-l fi văzut pe domnul Rossi, căpitanul. Era tot numai zâmbet. Și
e un bărbat atât de frumos, unul din cei mai frumoși bărbați pe care i-am întâlnit vreodată! Și e foarte tânăr, nu
cred să aibă mult peste treizeci de ani.
-Evelyne, îți reamintesc că tu ai șaptezeci și șase. Dar parcă asta spuneai și pe Steaua Atlanticului,
că bretonul ăla, căpitanul, e un tip bine.
-Ei, nu arăta rău, dar cred că era un dur. Avea ceva în privire, care-l făcea să pară un om aspru,
sever. Pe când Fabio Rossi…
-Mie chestia asta nu-mi inspiră încredere, răspunse circumspectă Cora. E normal ca, dacă traversezi
Atlanticul care îți poate face oricând surprize ca furtuna aceea prin care am trecut și mai ai și cinci mii de
suflete în grija ta, să fii serios, încordat și plin de îngrijorare. Poate că Rossi al tău arată ca un tenor de
operetă, dar întrebarea mea e dacă știe să navigheze tot atât de bine ca și căpitanul de pe Steaua
Atlanticului.
-Păi, ce nevoie ar avea să știe? întrebă Evelyne. Mediterana e mare, nu ocean, aici nu pot avea loc
furtuni violente. Pe vremea lui Ulise apa asta se traversa cu plutele!
-Da, dar jumătate din marinari se înecau. Nu mă pricep la navigație, recunoscu Cora, dar știu că
țărmurile Mediteranei sunt stâncoase și bănuiesc că nu e ușor să te strecori printre puzderia de insule. Iar de
faptul că aici nu sunt furtuni nu pot fi sigură. E totuși o mare, nu o piscină.
-Ca de obicei, vezi lucrurile în negru, i-o întoarse Evelyne. După mintea ta ar fi trebuit să fim acasă
acum, unde nu putem face nici un pas pe-afară, pentru că ori ninge, ori plouă. Pe când aici e deja primăvară,
pot sta pe punte și soarele îmi mângâie fața, iar briza e plăcută și caldă.
-Da, așa văd eu lucrurile, mereu în negru, răspunse Cora posomorâtă. Dar sper să te distrezi bine cu
domnul Rossi
34