"Sangele lui Isis" (pdf)

Cu Joel în dreapta și Fabio Rossi în stânga, Sally își începu plimbarea printre straturile de flori.
Aruncând o privire în urmă, văzu că nimeni nu-i urma și tresări de bucurie. Se opri în fața plantației de narcise
înflorite, inhalând aerul plin de miresme și șopti abia mișcându-și buzele:
-Ce naiba era în lăzile alea două din cală?
Fabio murmură în surdină:
-Ești singura care le-a observat. Deschide-le, odată ce-a intrat apa în ele nu mai sunt periculoase și
vei vedea că totul e o înscenare.
-Lăzile nu mai sunt acolo!
-Rahat! Erau singura mea șansă să-mi dovedesc nevinovăția. Când am vorbit anchetatorilor de ele,
mi-au spus că în cală nu s-au găsit nici un fel de lăzi, dar eu tot mai speram că le vor găsi pe undeva prin
navă.
-Ați încărcat lăzile la plecarea din Marsilia?
-Nu, ci aici la Bastia, unde am făcut o escală de o zi pentru turiști.
-Fabio, te poți alege cu ani grei de închisoare. Pe cine acoperi? De ce nu vorbești?
-Pentru că vreau să rămân în viață, asta e tot. Am copii și n-am chef s-o iau pe urmele lui Toto Treidegete.
Și nu mi-e ușor, pentru că sunt un om de onoare, iar acum am pierdut-o - și onoarea și brevetul de
căpitan.
Ultimele cuvinte le rostise cu amărăciune, după care se răsuci vioi către Sally.
-Dacă ți-au plăcut narcisele, ce-ai zice să-ți arăt zambilele duble, mov, preferatele soției?
Se întoarseră spre casă și se îndreptară către stratul de zambile.
-Să-mi trimiți și mie adresa grădinarului de la care ai cumpărat bulbii, ca să-l pot contacta primăvara
viitoare, spuse tare femeia.
-Peste un an voi fi în închisoare, șopti Fabio.
Sally scutură din cap abia perceptibil, semn că nu era de acord. Fabio Rossi tresări destul de vizibil,
dar își conduse oaspeții mai departe prin grădină, ca un amfitrion impecabil.
---//---
-Ce am aflat din vizita la Fabio Rossi? începu Joel discuția, pe când cinau în bucătăria micuță de sub
punte. Sally experimentase o mâncare pe bază de scoici și dădea mulțumită din cap, semn că obținuse ceva
comestibil.
-Păi, eu zic că nu e rău, răspunse ea. Măcar ipoteza traficului de stupefiante o putem exclude, pentru
că dacă s-ar fi găsit narcotice pe Costa Brava, asta nu l-ar fi absolvit pe căpitan de vină, ci l-ar fi înfundat și
mai adânc. Acum îmi rămâne să aflu ce e acel lucru periculos care, odată ce-a intrat la apă, devine inofensiv,
să încerc să dau cumva de urma lăzilor și să mă interesez cine a fost Toto Trei-degete și ce a pățit el. Asta e o
treabă simplă, dar necesită un drum până la Paris.
-Și eu ce să fac?
Sally privi în gol, peste capul lui Joel.
-Nu, nu se poate! Adică, ba da, de ce nu?
-Vrei să mă lămurești și pe mine?
Femeia se concentră.
-Auzi, dacă Fabio nu ne-a luat de proști și nu ne-a spus minciuni, el presupunea că lăzile mai erau
încă la bord în momentul naufragiului. Dacă acceptăm acest lucru, cât și afirmația că anchetatorii nu l-au
crezut când a vorbit de lăzi, nu putem decât să concluzionăm că ele au dispărut între ora opt seara, în ziua de
treisprezece februarie și ora opt dimineața a zilei următoare, când scafandrii au intrat în epava navei. Mă
întreb cine putea să le ia în acest interval, atunci când n-a rămas nimeni pe vas și fiecare om, pasager sau
marinar, căuta numai să-și salveze viața. Oricine ar fi luat lăzile, nu le putea duce departe pentru că erau
grele, doar am stabilit asta. Atât timp cât eu voi fi plecată, încearcă să te scufunzi și să investighezi nu epava,
ci ceea ce se află în jurul ei. Mă gândesc la orice loc în care s-ar fi putut ascunde obiecte de mari dimensiuni,
sub apă sau pe uscat.
-Țărmul e stâncos, spuse Joel. În zonele în care marea e agitată, valurile sapă grote în pereții
falezelor, de obicei chiar la suprafața apei sau sub apă, foarte aproape de suprafață. În Bretania rocile sunt
mai dure decât aici și totuși acele grote există și unele au o lungime considerabilă.
-Iată un subiect potrivit pentru un înotător de excepție ca tine, aprobă Sally. Dar spune-mi acum, ce
impresie ți-a făcut Fabio Rossi, în afară de faptul că e un lăudăros guraliv, ceea ce se vede de la o poștă?
-Nu mi-a plăcut referirea aceea la Ragusa, recunoscu Joel. E ca și cum ar fi spus că face parte dintr-o
familie nu tocmai onorabilă.
-Mie Ragusa nu-mi spune nimic. Ce e cu ea?
-Nu-ți spune nimic pentru că domnișoarele, chiar cele care lucrează sau au lucrat pentru FBI, nu
studiază istoria navigației. Atunci când lumea nouă nu fusese încă descoperită, Mediterana era centrul
64