"Sangele lui Isis" (pdf)

uneori, iar înghesuită între stânci răsare o căsuță incomparabil mai mică decât ele, cu o poartă albă și două
geamuri mici, simetric așezate de-o parte și de cealaltă a porții. Ea e celebra „căsuță din Plougrescant”, casa
marinarului. În jurul casei se află un soi de gard, înalt până la piciorul broaștei, construit din eterna piatră roșie
a locului și care înconjoară o curte plină de – ce altceva? – pietriș și bolovani. Construcția pare literalmente că
se pitește între stânci, așa cum un șoarece s-ar ascunde într-o gaură dintr-un zid. Casa se reflectă într-un lac
cu apă sărată – gurile rele povestesc că în timpul furtunilor valurile depășesc coama acoperișului și se sparg
de uscat trecând peste căsuță, iar acolo rămân captive, nemaiputându-se întoarce în mare. Astfel s-ar explica
originea lacului, care slujește de oglindă căsuței și stâncilor din jurul acesteia.
Joel se așeză pe un bolovan și privi neobișnuita clădire. Avea o frumusețe a ei, aparte – în ținutul
acela aspru părea de-a dreptul nostimă, ca o miniatură pentru păpuși, gata oricând să fie strivită de coloșii de
piatră de lângă ea. Căpitanul se surprinse gândindu-se că i-ar plăcea să aibă o asemenea căsuță, acolo, pe
malul mării și gândul i se păru bizar. Niciodată înainte nu simțise nevoia să se stabilească undeva și să aibă o
locuință a lui – tot ce-și dorea era Steaua Atlanticului, vaporul pe care îl luase de pe șantierul naval unde
fusese fabricat, cu cincisprezece ani în urmă.
Și mai era ceva, un gând cu care nu se putea împăca defel și pe care îl alungă, supărat. Își amintea
de ceața nefirească din care apăruse imaginea vasului-fantomă și simți inima strângându-i-se. Joel nu era un
fricos – dacă ar fi fost, și-ar fi schimbat pe dată meseria. Considera că știe despre mările și oceanele lumii
atât cât se poate omenește ști și că era capabil să înfrunte cele mai grave situații, având ca ajutoare un vas
solid construit și un echipaj disciplinat. Trecuse prin multe și văzuse multe la viața lui. Da, dar acelea erau
lucruri firești – o vijelie, un grup de stânci periculoase imediat sub luciul apei, o schimbare bruscă a direcției
vântului. Însă în cursa spre Brest întâlnise ceva cu care nu se confruntase niciodată și pentru care nu avea
nimic – nici armele, nici experiența să înfrunte acel lucru – ceva venit de dincolo, din lumea legendelor mării,
din afara realității fizice. Din paranormal.
„Haide”, își spuse Joel, „fii rezonabil. De câte ori în viață întâlnește un marinar un vas-fantomă? Sunt
lucruri rarisime, mulți navighează câte cinzeci de ani și tot nu trăiesc să vadă așa ceva. Și-apoi bijutierul te-a
lămurit, de vină era blestemata de piatră de la gâtul femeii în roșu. Evelyne Bishop nu se întoarce pe Steaua
Atlanticului, așa că vei avea o cursă lină, lipsită de peripeții”. Dar ca să fie sigur de asta, își atinse medalionul
celtic și așchia de lemn din buzunar, căreia va trebui să-i găsească o cutie sau un loc de depozitare. Părea
atât de fragilă! Se vedea că marea o încercase la greu, așa cum făcuse și cu el. „Dacă marea m-a lăsat să
trăiesc, înseamnă că are ea un plan cu mine. Dar ce plan poate să aibă? Oare am ajuns să iau în seamă
toate balivernele unui hangiu plictisit? Hm, și totuși eroul de la Brest sună al naibii de bine. Bunicul ar fi fost
mândru să audă asta, iar eu, dacă aș avea copii și nepoți, le-aș putea povesti într-o zi toată aventura.
Dacă…”
Stătu așa o vreme, întrebându-se de ce-i tăinuise întâlnirea cu vasul-fantomă lui Samuel Oz.
Răspunsul veni de la sine: „pentru că te-ar fi considerat nebun. Dacă vrei să comanzi în continuare Steaua
Atlanticului, nu trebuie nici o clipă să dai impresia unui individ țicnit. Un bijutier poate să vorbească despre
lucruri din altă lume, un căpitan de vas, niciodată”.
Împăcat cu sine însuși, atât cât poate fi un om cu conștiința curată, Joel culese o piatră de pe țărmul
mării – căută una frumoasă, cât mai rotundă și mai colorată - și o puse în buzunar, lângă așchia de lemn. Că
doar nu era un tip superstițios!
---//---
Cursa Brest – New York se dovedi una din cele mai plictisitoare din toată cariera de căpitan a lui Joel.
Pe vapor domnea o atmosferă dezolantă – Steaua Atlanticului nu navigase niciodată cu un sfert din cabine
goale („mulțumesc, ziariști” mormăi căpitanul, adăugând și câteva înjurături) iar unii membri ai echipajului își
dădură din senin demisia și Joel trebui să găsească alții în locul lor, la Brest. Nu e o problemă să angajezi
marinari într-un port, dar el se tot întreba dacă cei care plecaseră o făcuseră din cauza furtunii sau din cauză
că, în ceața dimineții, văzuseră ceva ce nu ar fi trebuit niciodată să vadă. Gândul ajunse să-l obsedeze. Pe
vas nu se mai afla nici o femeie cu bijuterii remarcabile, nici roșii, nici de altă culoare și totuși Joel se
surprinse scrutând cu ochii depărtarea mai des decât o făcuse oricând înainte. Și peste toate Jim devenise
mai beat și mai nesuferit decât fusese vreodată. Toată lumea, echipaj și călători, trebuiră să asculte
repovestită de zeci de ori întâlnirea cu vasul-fantomă și Joel sfârși prin a fi exasperat, pentru că de fiecare
dată își aducea aminte de moartea lui Tom. Spre norocul lui însă, toată lumea căzu de acord că Jim avea
halucinații din cauza excesului de rom, iar fotograful părea mai însetat decât fusese în toată viața lui.
Nemaiputând suporta situația, Joel îl luă deoparte.
-Jim, băiatule, ar fi cazul să dai pe la psiholog dacă nu te poți liniști. Spui prostii și bei prea mult.
În ciuda faptului că era matol rău, Jim răspunse neobișnuit de clar:
-Iar dumneata, căpitane, deși nu pui strop de alcool în gură, știi că alea nu sunt prostii, doar ai văzut
cu proprii tăi ochi. De fapt acum ești furios pe tine, nu pe mine. Despre mine poți spune oricând că am fost
beat, dar ție ce scuză îți găsești?
31