"Sangele lui Isis" (pdf)

a jurat să nu aibă altă soție decât marea. Treaba lui dacă nu vrea să se însoare, eu oricum nu intru în nici o
biserică, nici în Bretania, nici în altă parte și nici nu gust din tortul miresei, așa că puțin îmi pasă.
Nelly mai scrise câteva pagini despre nuntă – bineînțeles mireasa trebuia să poarte bijuterii Samoz,
Carla va fi domnișoară de onoare iar bătrânul bijutier va veni și el ca să le ureze proaspeților însurăței „casă
de piatră!” Apoi se duse să predea manuscrisul editurii, știind că pentru ea munca de abia acum urma să
înceapă.
„Povestea pentru oameni s-a încheiat. Adevărata poveste, cea pe care nu au voie s-o cunoască decât
puținii aleși care cred în lumea noastră nevăzută, are încă multe puncte neclare. Nu trândăvi, Ulrich, apucă-te
să descâlcești firele istoriei care s-au încurcat acum mii de ani, pe vremea lui Isis, Osiris și Horus, a
construcției piramidelor și a femeii-faraon”.
Cap. 17 Povestea continuă
Johann-Ulrich Heller închiriase pentru o lună de zile un apartament în Paris, cu vedere spre Place du
Tertre. Bineînțeles în acel loc camerele sunt foarte mici iar prețurile exagerat de mari, dar el era conștient de
acest lucru și dispus să plătească prețul cerut. În existența lor milenară, vampirii adună bogății nebănuite și în
afara câtorva nenorociți care-și duc zilele (sau mai degrabă nopțile) în cripte vechi din cimitire obscure, restul
sunt persoane avute, care nu se zgârcesc de loc atunci când vine vorba de propriile lor plăceri, atâtea câte le
mai poate oferi viața de după moarte. Domnul Heller – Uri pentru apropiați (da, chiar și ei pot avea apropiați)
se retrăsese în mansarda aceea pitorească din Montmartre ca să citească și să studieze, iar viața de noapte
mai activă aici decât în oricare alt cartier al Parisului îl atrăgea și ea ca un magnet.
Place du Tertre este punctul central în care se adună boema pariziană. Din zori și până-n zori, locul e
plin de artiști în căutarea gloriei, care desenează, pictează, colorează, pentru oricine îi plătește, orice subiect
ar dori clientul. Tablourile și schițele, înrămate sau nu, sunt expuse direct pe trotuar, iar în majoritatea cazurilor
prețul se negociază direct cu artistul. Se pot vedea aici caricaturi și portrete executate cu viteza unui aparat
de fotografiat, tablouri elaborate reprezentând toate monumentele și locurile iubite de turiști din imensul oraș,
reproduceri fidele ale unor lucrări celebre (lumea îi preferă pe impresioniști) sau scene de gen, schițate rapid
chiar la bistroul din colț. Se bea vin și cafea de dimineață până seara și apoi de seara până dimineața, pentru
că aici se trăiește fără pauză. Către răsărit, echipele de curățenie se strecoară discret pe străduțele înguste,
în pantă, din jurul pieței, iar apoi abandonează din nou locul pentru alte douăzeci și patru de ore în mâinile
artiștilor închipuiți sau veritabili.
Majoritatea celor care-și fac veacul în Place du Tertre au talent cu carul, dar fie n-au noroc, fie n-au
îndrăzneala să se abată de la calea bătută, iar în artă o astfel de abordare n-a intrat niciodată în istorie. Din
când în când, câte o femeie tocmită să șteargă praful prin podul vreunei case descoperă tablouri uitate acolo
de zeci de ani de vreun biet muritor de foame, de mult răposat. Experții se reped asupra lucrărilor, le
evaluează și le certifică autenticitatea, iar apoi operele care au zăcut părăsite în colb se vând cu milioane de
euro și femeia care le-a descoperit se mută dintr-un demisol insalubru din Paris în vila proprie pe care și-o
construiește pe Coasta de Azur. Acestea sunt istoriile locului, la fel de captivante ca și cele ale căutătorilor de
aur din Alaska – numai că aici aurul se obține cu hârtia, creionul sau pensula și de multe ori valorează chiar
mai mult decât metalul galben și strălucitor.
Peste toată această umanitate bizară și mereu romantică se înalță indiferentă cupola albă a bisericii
Sacre Coeur, care face parte din peisaj din oricare unghi ai privi cartierul. Ulrich o vedea și el de la geamul
mansardei sale, dar nu se omora după ea. În schimb piața de artă improvizată și artiștii desenând cât era ziua
de lungă chiar îi plăceau. Avantajul locului de observație ridicat și al privirii ascuțite de vampir era că nu
trebuia să coboare în piață de câte ori vedea un tablou care-l impresiona. Stătea doar la geamul lui și vedea
fiecare artist la lucru și detaliile fiecărei lucrări. Reperase în mulțime un caricaturist foarte talentat și se decise
să-și părăsească apartamentul micuț, dar care domina piața, ca să-i solicite un portret – omul le executa în
zece minute și le vindea cu zece euro. La cererea clientului, îl înfățișa ca pe un personaj istoric, în costum de
epocă. Doamnele erau transformate în curtezanele lui Ludovic al XIV-lea, îmbrăcate în rochii cu crinolină, iar
domnii puteau alege să poarte sabie la șold ca muschetarii sau un coif de tablă împodobit cu coarne și un
scut rotund, ca faimoșii gali ai lui Asterix și Obelix.
-Aș vrea să fiu Dracula, ceru Ulrich. Cu colți, mantie neagră căptușită cu mătase roșie și tot dichisul…
Artistul îi privi chipul cu atenție.
-Nu vi se potrivește deloc, domnule. Păreți mai degrabă un arhanghel luminos, cu părul acela ca aurul
și ochii de ametist. Doar paloarea s-ar potrivi, nu zic, dar chiar doriți un asemenea tablou? Să vă pictez și
sânge pe buze?
-Amănuntul cu sângele de pe buze poți să-l lași deoparte. Nu sunt chiar un mâncău obsedat.
92