"Sangele lui Isis" (pdf)

Plecară braț la braț până la primul local decent din port care le ieși în cale. Pe când îi deschidea ușa
ca Sally să poată intra în restaurant, Joel privi strada liniștită cu coada ochiului și i se păru că zărește, pentru
o fracțiune de secundă, chipul palid al lui Nelly Noel sub o mantie cu glugă, închisă la culoare. „Ce naiba
caută aici singură, după lăsarea întunericului?” Mai privi odată în urmă, dar acum strada era pustie, cu
excepția unui bărbat blond, care stătea rezemat de un parapet, scrutând cu privirea marea întunecată. „Mi s-o
fi părut”, gândi Joel și se grăbi să-i ofere brațul lui Sally.
---//---
Tânărul blond rătăci ca în fiecare noapte pe străzile tăcute. Îi văzuse pe Joel și Sally intrând
îmbrățișați în restaurant și se amuză pe seama lor. „Ia te uită, doi puișori romantici sub clar de lună! Dar
trebuie să recunosc că se potrivesc de minune unul cu celălalt”. Zâmbi și-și continuă drumul. Se plimba liniștit
și împăcat cu sine – gâtul nu-i mai ardea, sângele rechinului îi potolise setea pentru o vreme, iar marea era
plină de vietăți. Când briza începu să adie rece dinspre mare, vestind ivirea zorilor, blondul se hotărî să se
întoarcă la hotel. Urma să-și reia înfățișarea pe care i-o cunoșteau cu toții, aceea a scriitoarei, încă înainte de
apariția primelor raze de soare. Altfel ar fi trebuit să rămână Johann-Ulrich Heller până la lăsarea nopții –
magia lui nu funcționa în timpul zilei. Dădu o ultimă tură de-a lungul țărmului mării, inhalând mirosul de alge și
sare care îi plăcea, când nasul lui simți o altă aromă dulce, inconfundabilă – sânge de om! Tânărul își strânse
pumnii – nu va ceda ispitei, oricât de tentantă ar fi. Acesta era prețul pe care trebuia să-l plătească, dacă voia
ca soarele să nu-l facă scrum. Îl acceptase bucuros, știind ce avea de câștigat: splendoarea multicoloră a
zilelor, în locul tenebrelor cenușii ale nopții, dar și ce sacrifica pentru asta – trebuia să „țină regim” nu o lună,
un an sau un secol, ci o eternitate. Se obișnuise deja să ignore mirosul sângelui celor din jur. Dar acum aroma
era atât de chinuitoare! Însemna că cineva zăcea rănit sau poate mort în apropiere. Se făcu una cu întunericul
și văzu trecând pe lângă el doi bărbați care cărau un pachet prelung învelit într-o pânză și legat cu sfori.
Bărbații nu-l observară.
Blondul oftă din greu. Știa exact ce se afla în pachet – un cadavru. „Fir-ar să fie, de ce noi, vampirii,
dăm mereu peste așa ceva? Aș fi vrut să am existența unei ființe normale, nu să găsesc oameni morți oriunde
m-aș duce. Întâi scafandrii de pe Costa Brava, acum ăsta - mi-a ajuns!”
Decise să-i urmărească pe cei doi, care coborâră pe malul mării și dezlegară pachetul, abandonând
pe plajă trupul unui al treilea bărbat, de vârstă mijlocie, îmbrăcat în haine simple.
-Ești sigur că poliția va crede varianta încăierării din bar? întrebă în șoaptă unul din cei doi bărbați.
-Absolut sigur! A venit un străin, s-au luat la harță și străinul a ieșit din bar imediat după Leloup.
Oamenii au observat că avea un cuțit asupra lui. Dacă li se va cere să dea o descriere pentru portretul-robot,
fiecare va spune altceva. Știi cum sunt cei un pic afumați: le lipsește cu desăvârșire simțul observației!
-Și dacă-l caută pe presupusul ucigaș?
-Feribotul pleacă spre Sardinia de două ori pe zi, vom pasa italienilor problema. Dar fii sigur că poliția
va pleca de la o concluzie gata fabricată. Toto Trei-degete l-a turnat pe Leloup, Leloup a ieșit din închisoare și
imediat după aceea Toto a fost ucis. Iar acum unul din foștii fideli ai lui Toto i-a plătit lui Leloup datoria – în
lumea pungașilor, astfel de lucruri se întâmplă frecvent. Ascultă la mine, șeful știe ce face – a judecat fiecare
lucru și a despicat firul în patru. Suntem nevinovați ca doi puișori - și tu și eu. Asta ca să nu mai adaug că
fraierul de polițist care ține sub observație casa lui Leloup crede că acesta doarme liniștit și n-are habar că noi
l-am făcut să adoarmă pentru totdeauna.
Vorbiseră extrem de încet, dar tânărul blond avea auzul fin al demonilor nopții și auzise fiecare
cuvânt. După plecarea celor doi bărbați, se apropie de cadavru și-l examină atent. Omul era mort, nu încăpea
nici o îndoială. Își linse pofticios degetele pline de sânge închegat, apoi își spălă mâinile în apa mării,
murmurând pentru sine: „Asta numesc oamenii o mică localitate liniștită de vilegiatură. Vapoare care
naufragiază pe țărm, în port, scafandri cu gâtul tăiat și indivizi înjunghiați și abandonați în miez de noapte pe
malul mării… până și iadul e mai pașnic decât acest Bonifacio”.
Nu mai avea ce face pe plaja pustie. Aruncă o privire în urmă și se întoarse la hotel.
Unii oameni cred că demonii dorm ziua, închiși în sicriele lor sau ascunși în pământul din cimitire. Alții
susțin că făpturile întunericului, neavând un corp asemănător celui uman, nu dorm de loc. Nelly se amuza
copios pe seama adepților ambelor teorii – ea putea dormi decenii în șir sau era capabilă să vegheze
perioade lungi de timp. Dar când avea la dispoziție un pat moale și perne umplute cu puf, profita de ocazie ca
să doarmă dacă nu avea nimic de făcut. Personalul hotelului se obișnuise cu faptul că scriitoarea lucra
noaptea târziu și nu trebuia deranjată până la amiază. De astă dată însă, ea voia să iasă în oraș pe la zece
dimineața, așa încât procedă cum procedează orice om: puse robotul telefonic să o trezească. Ieși din hotel la
ora zece și un sfert – atât arăta ceasul de la recepție - și se duse către plajă, spre locul în care cei doi bărbați
abandonaseră cadavrul în noaptea precedentă.
---//---
80