"Sangele lui Isis" (pdf)

-Sugerezi că Giuseppe Tasso îl aprovizionează cu droguri și că ar trage la casa actorului atunci când
se află în Corsica?
-Nu, fir-ar să fie, răspunse Sally întrebării lui Joel. La asta mă gândeam și eu, dar nu se potrivește.
Giuseppe Tasso e proprietarul unui hotel în Porto Vechio, în asociație cu un francez care deține o firmă de
turism la Cannes. Asta explică perfect desele vizite ale italianului în Corsica. Atunci când vine, stă într-un
apartament din propriul hotel și tot ce face e legal și curat. Poliția chiar crede că poveștile care circulă pe
seama casei actorului nu au ca punct de plecare decât curiozitatea nesatisfăcută a bătrânelor din Bonifacio -
știți și voi cum e, se vorbește de orgii cu femei, de adunări ale unor culte sataniste și alte lucruri la fel de puțin
credibile. Parcă stă cineva să se uite în gura babelor!
-Tu crezi în așa ceva? În cultele acelea, vreau să zic. Ochii lui Nelly o priviră pe mulatră cu o
strălucire aparte, stranie.
-Nu știu ce să spun. Șeful meu Samuel crede și m-am întrebat mereu ce motiv ar avea să o facă. Dar
el e veșnic înconjurat de pietre prețioase și susține că simte puterea lor, o putere venită din altă lume. Eu sunt
un om normal și banal, dar n-aș îndrăzni să neg astfel de lucruri. Dinspre partea mamei mă trag din sclavi
haitieni – se spune că toți acești oameni practicau magia neagră, iar bunica îmi povestea că bunicul ei a fost
șaman. Nu mi-am permis niciodată să râd de credințele oamenilor și probabil de aceea mă împac atât de bine
cu șeful meu, care e un tip superstițios.
-Ai o poză cu acest Tasso? Dacă dau de el din întâmplare, măcar să-l recunosc.
-Pot să găsesc una, asta n-ar fi o problemă. Dar ce vrei să faci, Nelly?
-Aș merge diseară pe la casa actorului.
-Ai înnebunit? Toți băieții din Bonifacio s-au luat la întrecere, încercând să treacă de coama zidului
care împrejmuiește grădinile casei, dar nici unul n-a ajuns măcar să se cațere pe zid. N-ai ascultat când am
spus cât e de păzit locul? Un ziarist a vrut să survoleze proprietatea cu un elicopter, dar a fost somat imediat
să se îndepărteze, de parcă oamenii dinăuntru ar fi avut o baterie antiaeriană. Mai bine te lipsești de așa
ceva!
-Străbunii tăi n-ar fi avut probleme să vadă ce se găsește dincolo de zid. Ar fi folosit o incantație și șiar
fi abandonat trupurile, ieșind din ele.
-Aceea e magie, Nelly, sau exagerări și simple povești. Oamenii vii nu pot scăpa de trupurile lor decât
prin moarte, așa zicea bunica. Vrei să cred că ești magiciană?
Scriitoare surâse.
-Ce e inspirația, dacă nu o stare magică? O stare în care devii capabil să ieși din corp și să călătorești
în alte lumi, pe care apoi le descrii în cărțile tale. Toate lumile acelea există cu adevărat, doar că oamenii au
un văl pe ochi și nu le pot vedea.
-Da, dar totuși… Ai grijă să nu dai de necaz la casa actorului.
-Sau necazul poate să dea de mine, dar dacă are minte se sperie și fuge. Zău, nu are nici un rost să
vă faceți griji pentru mine!
Cap.15 Deznodământ
„Mâncarea mâncării noastre e grețoasă” își spuse vampirul, plimbându-se la adăpostul întunericului
pe lângă zidul care împrejmuia grădina casei actorului. Dinspre grădini se simțea un iz pătrunzător de bucate
și auzul fin al domnului Heller deslușea cu claritate glasurile celor din casă. Se adunaseră să-l comemoreze
pe „bietul Leloup”, asta însemnând o petrecere care începuse cu „Tatăl Nostru” murmurat pios de vreo duzină
de voci, continuase cu o masă bogată („paste cu vânat și mult usturoi, naiba să vă ia pe toți!” gândi domnul
Heller) și se afla în etapa terminală, de beție crâncenă. Vampirul era furios pentru că își pierduse vremea
degeaba. În faza conversațiilor decente, când aburii alcoolului încă nu le întunecaseră mințile, comesenii
vorbiseră vrute și nevrute, dar nu scăpaseră nici un cuvânt despre Costa Brava, bijuterii sau orice altceva
care ar fi putut avea legătură cu ancheta lui Joel și Sally. Tema preferată fusese o flecăreală despre mașini –
fiecare se lăudase că deține un model performant, de ultimă oră, care costase sume astronomice. O voce
baritonală, care când vorbea tăceau toți ceilalți, perorase mai mult de jumătate de oră despre avantajele
anvelopelor cu cameră, contrazicând astfel pe toată lumea.
„Ce știu eu și ce mă interesează pe mine?” dialogă domnul Heller cu propria minte. „E ca și cum ai
discuta despre cai – e normal că, pentru călărie, cei potcoviți sunt mai buni decât cei nepotcoviți. Ce
importanță are culoarea, atât timp cât ascultă de pinteni și te duc unde vrei? Oare o mașină nu e un fel de
herghelie cu mai mulți cai puși să galopeze în aceeași direcție? Parcă așa mi-a explicat cineva odată. Atunci
ce pasiune poți face pentru o herghelie de cai? Hotărât, de când nu mai sunt om, oamenii și-au pierdut bunulgust
și bunul-simț. Să discute despre femei, alta ar fi fost situația. Dar așa, mă plictisesc de moarte!” Râse în
84