"Sangele lui Isis" (pdf)

căldura, scânteile care sar în toate direcțiile atunci când fierarul bate fierul înroșit… ehei, ăla spectacol! Pe
când aici arde blestematul de tub de neon, care mie îmi scoate în evidență paloarea cadaverică”. Plictisit
peste măsură, se răsuci pe călcâie hotărât să plece, dar se împiedică de stingătorul de incendii, aflat în
spatele ușii. Îl răsturnă cu zgomot și întinse o mână înainte, pregătit să farmece mințile bieților muritori și să le
șteargă amintirea aceea. Dar fie că nu auziseră nimic, fie erau prea ocupați, cei doi mecanici nici măcar nu-și
ridicară privirea de la munca lor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ulrich se îndepărtă încetișor, ieșind pe
ușa somptuoasă a casei și pierzându-se în noapte. Știa că de-acum ar fi putut fie și să danseze în parc,
paznicii n-ar fi mișcat nici un deget ca să încerce să-l oprească. Luându-și avânt, sări peste zid și plecă în
direcția hotelului.
Ajunsă în fața recepționerului pe jumătate adormit, Nelly îl privi fix în ochi și murmură cu o voce
guturală:
-Nu a trecut nimeni pe la recepție în noaptea asta. M-ai înțeles?
-Nu a intrat și nu a ieșit nimeni, spuse recepționerul privind în gol.
-Bine, așa te vreau. Noapte bună!
Pe când se suia în pat, între pernele de puf, auzi ceasul bisericii bătând de patru ori.
-Cine e imbecilul care meșterește la mașină sau îi pune pe alții s-o facă la patru dimineața? Ah da,
Giuseppe Tasso. Dacă n-ar fi mâncat usturoi, mi-ar fi plăcut să-i gust sângele un pic. În fond, nu era un păcat,
nu l-aș fi ucis. Dar mirosea atât de groaznic…
---//---
Ambarcațiunea poliției dispăruse de lângă Costa Brava, semn că cele șapte cadavre fuseseră ridicate
din epavă. Chiar și așa, Joel și Sally nu aveau poftă să se scufunde în jurul ei.
-Nu prea mai avem ce să facem acolo, zise femeia. Cred că epava și-a dezvăluit secretele. Aș vrea
să vorbesc cu Samuel, ca să-i prezint concluziile noastre de până acum.
-Și ce te oprește?
-Nimic. Mă gândeam de fapt să-i invit, pe el și pe Carla, să vină la Bonifacio. Cunoaștem deja toate
restaurantele bune din oraș și sigur vom găsi ceva pe placul șefului meu, care e pretențios la mâncare.
Joel fu de acord.
-Dar mai întâi, propuse el, să facem o plimbare prin centru și să alegem un local cochet, cu atmosferă
corsicană. Am observat că bătrânul savurează în egală măsură mâncarea și ambianța.
Plecară ținându-se de mână. Mergeau agale pe străzile însorite când, ajunși în centru, Sally îl trase
pe căpitan de mânecă.
-Hei, ce face Nelly aici?
-Desenează, cred. Am observat că ea desenează tot ce alți turiști ar fotografia. E mai interesant, mai
original și de fapt îi permite să stea mai mult într-un loc și să observe pe oricine vine sau pleacă.
Se întâlniră cu scriitoarea, care schița casele vechi din centru, pitorești și emblematice pentru stilul
mediteranean. Își găsise o bancă la umbră, în chiar buricul târgului. Peste drum se afla biserica, în apropiere
sediul poliției, piața și principalele magazine.
-Te relaxează să faci asta? întrebă Sally de cum ajunse lângă Nelly.
-Da, de minune. Am o grămadă de timp și așa mă odihnesc eu.
-Nu te deranjează dacă stăm cu tine și privim?
Nelly surâse.
-Nu, de loc. Uneori oamenii se așează pe bancă și se uită peste umărul meu, dar sunt deja obișnuită
cu asta. Atât că nu-mi place să fiu descusută pentru ce fac ceea ce fac, iar Bonifacio, ca orice orășel mic, are
o rezervă impresionantă de zgripțuroaice bătrâne, dornice să afle orice despre oricine vine în orașul lor. În
fine, zise ea, nu are rost să le omor pentru atâta lucru.
-Și casa actorului? întrebă Sally coborând vocea. Sau era doar o glumă că te duci acolo?
-Ba chiar am fost, dar am pierdut vremea degeaba, răspunse Nelly la fel de încet. Nimic despre furt
sau despre bijuterii – de fapt s-au adunat niște inși cu Tasso în frunte ca să-l plângă, chipurile, pe Leloup, dar
mie îmi făcea impresia că erau împreună numai ca să bea și să mănânce. N-au vorbit decât despre mașini și
alte aiureli de soiul acesta.
-Schimbați subiectul, fetelor, murmură Joel. A ieșit unul de la poliție și vine încoace.
-Să desenezi nu e ilegal, observă liniștită scriitoarea, continuând să-și miște cu dezinvoltură creionul
pe hârtie.
Un bărbat într-un costum gri-pal se apropia de grupul lor, cu aerul unui curios oarecare. Bărbatul nu
era nici frumos, nici urât, nici tânăr, nici bătrân, nici slab, nici gras și avea un chip care ar fi putut trece oriunde
nebăgat în seamă. Se postă în spatele băncii pe care ședeau cei trei și se aplecă să privească desenul lui
Nelly.
-Doamnă, desenați admirabil. Felicitări, e foarte frumos ceea ce faceți.
86