"Sangele lui Isis" (pdf)

Cap. 18 Templul lui Hatșepsut
La jumătatea distanței dintre delta Nilului și granița de sud a Egiptului cu Sudanul se găsește situl
arheologic de la Luxor. Se întinde în plin deșert, pe ambele maluri ale Nilului – pe malul de răsărit este
Luxorul, considerat de antici orașul celor vii, iar pe malul opus e Teba, cea pe care egiptenii din vechime o
numeau orașul morților. Pe vremuri chiar existase un oraș al morților, altul decât cel alcătuit din lungul șir de
morminte regale. În orașul acesta își duceau viața toți cei ce lucrau pentru complicatele ritualuri de
înmormântare – preoți, îmbălsămători, arhitecți, pictori, sculptori, pietrari și simpli zilieri, ba chiar și o armată
de femei țesătoare, al căror rol era să furnizeze interminabilele fâșii de pânză necesare învelirii unei mumii.
Toți aceștia aveau ca unic scop pregătirea faraonului pentru întâlnirea cu strămoșii lui, zeii, care-i vor dărui
viața veșnică. Acum pe același loc se găsește un alt furnicar de oameni, dar care tot cu morții se ocupă –
săpătorii pe numeroasele șantiere arheologice. Locurile par orice, numai spații de liniște și reculegere nu –
turiști în hoarde gălăgioase, grupați în jurul câte unui ghid atoateștiutor frământă cât e ziulica de lungă nisipul
deșertului cu tălpile lor, în timp ce localnicii încearcă să le vândă orice, de la mici chilipiruri la „antichități”
originale, ieșite recent din atelierul vreunui meșteșugar.
În jurul coloșilor lui Memnon sau al templului lui Ramses al II-lea, se aude continuu țăcănitul în rafală
al aparatelor de fotografiat. Turiștii vin, cască gura, se fotografiază singuri sau în grup, apoi pleacă mai
departe, unii spre lacul de acumulare de la Assuan și templul de la Abu Simbel, alții spre Cairo, Sfinx și
piramide. Între timp, în locuri izolate, săpătorii mută zilnic sute de metri cubi de praf și nisip saharian, sperând
la descoperirea unui nou mormânt intact, plin de comori. Iar specialiștii continuă să spună că nici zece la sută
din vestigiile Egiptului faraonic nu au fost scoase la lumină.
Odată cu lăsarea întunericului, aerul încins de soarele deșertului devine brusc mai respirabil. La unele
monumente se organizează spectacole de sunet și lumină, în alte locuri însă noaptea se înstăpânește peste
întinderea Saharei și doar gărzile care circulă rar, încercând să stăvilească săpăturile clandestine și
contrabanda cu antichități, mai tulbură liniștea.
Într-o noapte, o umbră se furișa, neauzită, în jurul templului lui Hatșepsut. Femeia-faraon își
construise (sau îi construise Senmut, arhitectul curții și iubitul ei, așa cum susțineau gurile rele acum trei mii
cinci sute de ani) un templu cu planul pătrat și o intrare, cândva somptuoasă, pe mijlocul uneia din laturi.
Trecând de primul rând de ziduri, se intra într-o curte mare, de unde o a doua poartă dădea, străpungând
zidul din spate al curții, într-o incintă mai mică, în care se găsea sfânta-sfintelor – altarul lui Isis, căreia
Hatșepsut îi dedicase măreața construcție. Astăzi puține elemente ale vechilor clădiri mai stau în picioare.
Timpul s-a îngrijit să-și ia tributul, la fel și dușmanii Egiptului, iar conducătorii dinastiilor care au urmat după
dinastia a XVIII-a, vădit incomodați de femeia care s-a proclamat faraon încălcând tradiții milenare, au șters
majoritatea inscripțiilor care o proslăveau pe Hatșepsut – Isis.
La apropierea unui paznic, umbra întinse o mână înainte. Paznicul nu văzu decât strălucirea
nefirească a doi ochi în noapte și căzu pe spate ca un bolovan, în somnul cel mai adânc cu putință. Umbra
trecu pe lângă el, traversă marea curte a templului și intră în curtea mică, în care se aflase cândva altarul.
Luna se ivi de după un nor, iar umbra își dădu pe spate gluga mantiei negre pe care o purta. În lumina lunii,
părul îi lucea auriu-argintiu, iar pielea, extrem de palidă, părea sidefie. Era un bărbat tânăr, de o frumusețe
stranie și cumva ireală. Sub mantia neagră nu avea decât o bucată de pânză în jurul șoldurilor, legată așa
cum se purta cu mii de ani în urmă. Pe umăr ducea o mică bocceluță închisă la culoare. Era desculț, dar nici
nisipul cuarțos, nici pietrele ascuțite pe care călca nu păreau să-i irite tălpile la fel de albe ca și restul corpului.
Arăta ca o statuie de alabastru, brusc însuflețită.
În curtea rezervată altarului se mai păstrează o parte din dalele de piatră care compuneau pavajul
original al templului. Bărbatul se așeză pe dale, cu picioarele încrucișate în poziția în care fusese reprezentată
celebra statuie a scribului. Închise ochii și buzele începură să i se miște. Părea să rostească o incantație
străveche. Orice ar fi spus, nu se auzea nici un sunet, dar în mod sigur bărbatul stăpânea magia, pentru că
din senin se formă un mic vârtej de praf care începu să se rotească peste pietre în absența vântului. Simțind
adierea, bărbatul deschise ochii. Vârtejul încremeni pe una din dale și continuă să se învârtă acolo, fără să se
mai deplaseze. Bărbatul se ridică și păși curajos în norul de praf rotitor care-l înghiți, ascunzându-l privirii
omenești. Dar oricum în zonă nu se afla nici țipenie de om, exceptându-l pe paznic, al cărui sforăit ușor era
singurul semn de viață pe o întindere de câteva hectare.
Bărbatul se simți tras în jos, ca și cum nisipul ar fi coborât cu el cu tot, trecând prin dalele de piatră.
Se pomeni pe un coridor subteran din lespezi perfect șlefuite, acoperite cu hieroglife. Vârtejul se transformă
într-o grămăjoară informă de praf, căzând la pământ.
-Mulțumesc, spuse tânărul.
Ochii lui cu sclipiri nefirești, de felină ieșită după pradă, îl ghidau fără greș în bezna de sub pământ.
Străbătu un labirint complicat de săli și coridoare, unele dintre ele pline cu artefacte antice. Pe măsură ce
98