"Sangele lui Isis" (pdf)

-Nu știu încă ce voi face cu piatra, recunoscu ea. Poate că soarta va decide în locul meu, cum s-a
întâmplat și altădată. Doar că trebuie să scap cumva de ea, ca nici unui dintre băieții mei să n-o atingă
vreodată.
„Deci iarăși am avut dreptate”, gândi Cora. „Nu dai o ceapă degerată pe poveștile din vechime, dar
când e vorba de copiii tăi, ai fi în stare să te descotorosești de piatră prin orice mijloace”.
Evelyne își pierduse deja răbdarea, ceea ce se întâmpla nu de puține ori în prezența Corei, o ființă
înceată în tot ce făcea și care (credea sora ei) uneori părea cam lentă în gândire (un eufemism delicat pentru
a spune că Evelyne își considera surioara o proastă).
-Spune șoferului să pregătească mașina. Vreau să merg la Schwartz, pentru asigurarea de călătorie.
-Care dintre mașini? întrebă Cora, deși intuia deja răspunsul.
-Cea mai rapidă, desigur! Vreau să fie gata de plecare într-un sfert de oră, tună Evelyne. Foșnetul
rochiei îi dădu Corei de veste că soră-sa părăsise încăperea.
---//---
Ascensorul urcă rapid și silențios spre etajul optzeci al clădirii. Un salariat al firmei Schwartz „Bancă
și societate de asigurări” le însoțea pe cele două surori. Era evident pentru oricine că Evelyne Bishop n-ar fi
discutat cu nimeni altcineva decât cu domnul Schwartz în persoană, iar biroul directorial al acestuia se afla la
mare distanță de ghișeele de la etajele inferioare, unde se înghesuiau plebeii de rând.
-Am ajuns, doamnelor. Dacă veți binevoi să mă urmați... spuse funcționarul pe tonul cel mai politicos
cu putință.
-Perfect. Era și timpul replică sec Evelyne, luându-și sora de braț. Cora se sprijinea de un baston cu
mânerul fin prelucrat, din os alb. Își urma sora mai mare cu pași nesiguri, deși își amintea că mai fusese în
locul acela. Dar pe coridoare pot să apară din senin tot felul de piedici, așa încât Cora pipăia cu vârful
bastonului spațiul înconjurător, la fiecare mișcare. Evelyne era însă de-ai casei și înainte ca funcționarul s-o
ajungă din urmă, ea deschidea deja ușile masive de stejar aurit care duceau la biroul domnului Schwartz.
Nimeriră într-o încăpere sobră, dar frumos mobilată și foarte mare. O secretară tânără, elegantă, le
primi cu un zâmbet profesional.
-Domnul Schwartz are momentan un oaspete, le comunică aceasta. Luați loc, vă rog, vă va primi în
cel mai scurt timp cu putință.
Evelyne își conduse sora spre canapeaua de piele aflată în fața biroului secretarei, dar ea rămase în
picioare. O persoană așezată dă mereu impresia că are timp să aștepte, iar timpul înseamnă bani, nu-i așa?
-Doamna Evelyne Bishop așteaptă în antecameră, domnule Schwartz, anunță la interfon secretara,
care în sinea ei dezaproba metoda aceasta de a da buzna fără a fixa o întâlnire la telefon. Însă Evelyne
Bishop era cunoscută în lumea afacerilor pentru metodele ei de lucru neortodoxe. Dacă în șaptezeci de ani nu
reușise nimeni să i le schimbe, era clar că încercarea nu merita efortul.
-Să poftească, răsună vocea domnului Schwartz. Prietenul meu Samuel tocmai pleca.
La auzul numelui Samuel, Evelyne își arcui spatele ca o pisică gata de atac, iar pe față i se întipări
expresia cuiva care tocmai a înghițit o broască râioasă pe stomacul gol. Ușile masive, cu două canaturi, ale
biroului domnului Schwartz se deschiseră și acesta apăru în prag, conducându-și oaspetele. „Prietenul
Samuel”, mai cunoscut sub numele firmei sale decât sub propriul nume, ca faimosul Samoz, șlefuitorul de
diamante, era un om mai degrabă mărunțel, adus de spate sau mai bine zis ușor cocoșat, cu o chelie
mascată de smocuri răzlețe de păr alb, un nas coroiat și doi ochi chilimbarii, ca de bufniță. Fără doar și poate,
omul era urât. Dar avea un zâmbet cald, o voce plăcută și o avere imensă – trei argumente solide ca oamenii
să-i caute mereu tovărășia.
-Rămânem deci înțeleși, astă-seară cinezi cu mine, zise domnul Schwartz oaspetelui său.
-Da, dacă până atunci găsești un restaurant decent, care să gătească și mâncare koșer.
-Unul pescăresc ți-ar conveni?
-De minune, acceptă Samuel Oz.
De fapt era lucru bine stabilit în oraș că Samuel (Saul, pe numele primit la naștere) era orice, numai
un evreu habotnic nu. Mâncarea koșer avea mai multă legătură cu colita lui proverbială, decât cu vreo
credință religioasă. Când trecu pe lângă doamna Bishop, își înclină capul, destul de ceremonios.
-Bună ziua, Evelyne.
-O zi bună și ție, Sam, murmură Evelyne printre dinți, vădit incomodată că trebuie să răspundă la
salut.
Dar Samuel trecuse deja de ea și o remarcase pe Cora, care se foi neliniștită pe canapeaua ei, parcă
simțind tensiunea din aer. Vocea bărbatului deveni dulce ca mierea când o abordă.
-Cora dragă, e o plăcere pentru mine să te întâlnesc! Ieși din casă atât de rar!
-Pezevenchi bătrân și mincinos ordinar, i-o trânti Cora amuzată, cu aerul cuiva care-și permite să
tachineze un vechi prieten. Ia un loc aici, lângă mine, dacă nu te grăbești!
3