"Sangele lui Isis" (pdf)

gând de propria lui glumă. Devenise nemuritor cu sute de ani în urmă și – după șocul inițial – starea asta a
lucrurilor ajunsese să-i convină. „Fără suflet mă pot descurca” obișnuia Ulrich să spună, „fără minte ar fi fi fost
mai greu”. Curiozitatea îl făcuse să depășească de mult condiția lui de om medieval, pe care în timpul vieții
umane o suportase ca pe o haină mult prea strâmtă. Acum putea călători în voie, putea asculta, pipăi și vedea
toate noutățile produse de firea iscoditoare a omului. Doar că nu se omora după mașini – eleganța călăritului
în noapte, pe un armăsar negru, cu mantia fluturând în bătaia vântului, nu se compara cu zgomotul
dezgustător al unui motor în patru timpi sau al unei tobe de eșapament.
„Ar trebui să arunc o privire” își spuse Ulrich când vacarmul din casă ajunse la cote impresionante.
„Sunt cu toții atât de beți încât nu m-ar vedea nici dacă le-aș apărea stând pe masă”. Se ferea însă de
videocamerele amplasate de-a lungul zidului – imaginea captată de ele putea fi investigată și studiată ulterior.
Nu voia să lase nici o urmă a prezenței sale în acel loc, nici măcar ceața neagră care ascunde deplasarea
vampirilor în întuneric. Culese o piatră de pe jos și ținti cea mai apropiată dintre videocamere. Se auzi un
zgomot de sticlă spartă, iar Ulrich trecu fulgerător zidul, atât de repede că un ochi omenesc n-ar fi putut vedea
mișcarea. Se pomeni într-un parc cufundat în beznă, dar la primul pas pe care-l făcu se aprinseră o mulțime
de lumini în jurul lui. Ulrich se retrase la umbra unor tufișuri, iar luminile se stinseră. Pe dată își făcură apariția
doi paznici înarmați.
-Ce crezi că a fost? întrebă unul din ei.
-Nu știu. Probabil un copil din sat are o praștie nouă.
-La ora asta? E aproape trei dimineața!
-Nu te îngrijora, veni răspunsul dat de o voce somnoroasă, pe un ton leneș. Dacă cineva ar fi pătruns
dincoace de zid, luminile ar fi rămas aprinse și l-am fi zărit. Senzorul de mișcare al lămpilor face toți banii.
-Da, dar luminile s-au aprins în zona asta, după ce videocamera a fost spartă!
-E firesc, nu te îngrijora. Piatra a trecut de zid și senzorii au reperat-o.
Omul se aplecă, luă o mână de prundiș alb de pe cărare și-l azvârli înainte. Luminile se aprinseră în
zona în care căzu pietrișul.
-Ei, vezi? Ce ți-am spus? Stai calm, nu e nimeni aici!
Ulrich îi privi pe cei doi îndepărtându-se. Șirul de lumini care se aprindeau și se stingeau îi dădu de
veste că paznicii ajunseră în casă. „Aha, deci asta așa funcționează! Ia să mă joc puțin cu luminile!” Vampirii
se pot deplasa cu o viteză incredibilă iar Ulrich nu trebui decât să alerge un pic prin grădină, ca paznicii să
rămână perplecși. Luminile parcă înnebuniseră, se aprindeau și se stingeau haotic, trecând prin stări
intermediare în care pâlpâiau toate deodată. Pe neașteptate se lăsa întunericul cel mai negru, ca apoi într-un
colț îndepărtat al parcului să se lumineze brusc - și tot așa, de parcă ar fi fost iluminatul stroboscopic al unui
ring de dans.
-Așa nu se mai poate, trebuie să chemăm un electrician ca să verifice instalația, hotărâră paznicii,
care alergaseră ca bezmeticii prin grădina imensă.
Gâfâind și asudând, se retraseră în casă, decizând să nu le mai pese de nimeni și de nimic. Ulrich
surâse – atât aștepta, ca paznicii să se așeze în vreun colțișor, obosiți și nepăsători. Se furișă în casă și urcă
scările interioare până la etaj, de unde vocile se auzeau puternic. Prin ușa întredeschisă, vedea o sufragerie
somptuoasă, cu scaune aurite în jurul mesei și candelabre de cristal. Aici mirosul fripturii cu usturoi îl făcu săși
astupe nasul, un gest reflex și de loc necesar, pentru că el oricum nu respira. Dar simțise nevoia să facă
gestul, ca să-și exprime dezacordul față de preferințele culinare îndoielnice ale mesenilor.
În capul mesei îl zări pe Giuseppe Tasso însuși, leit cu fotografia pe care i-o arătase Sally. În jurul lui
erau adunați paisprezece oameni, printre care îi recunoscu pe cei doi bărbați care căraseră trupul „bietului”
Leloup pe plajă. „Uite ceva chiar mai scârbos decât usturoiul” filozofă vampirul. Ăștia doi s-au rugat pentru
Leloup, după ce mai întâi au băgat cuțitul în el, mai rău ca în friptura de pe masă. Și unii ca ei se numesc
oameni…”
Văzuse destul. Se pregătea să părăsească imobilul aflat în vastul parc, când un zgomot îi atrase
atenția. Casa cu etaj și intrare sprijinită pe coloane de marmură era perfect simetrică – un etaj deasupra
intrării, mai mic decât parterul, iar la parter două aripi semicirculare, cu ferestre uriașe. „Imitație slabă de
rococo” decise Ulrich. „Am văzut altele autentice, mult mai frumoase decât casa asta”. Zgomotul venea dintruna
din aripile laterale și vampirul se duse în aripa cu pricina. Nimeri într-un imens garaj, plin cu mașini de
colecție, excelent întreținute. Printre exemplarele superbe, cu caroseria strălucitoare, pe care nici măcar ochii
lui nu detectau vreun fir de praf, se zărea o mașină modernă, ușor prăfuită, părând a fi străbătut un drum lung.
Doi mecanici tocmai îi înlocuiau roțile cu altele care așteptau pregătite pe un raft metalic.
„Numai în capetele pătrate ale oamenilor poate să zacă atâta prostie. Cele noi sunt mai uzate decât
cele vechi”, observă Ulrich.
Cei doi mecanici lucrau într-o tăcere mormântală. Ceea ce detectase urechea sensibilă a domnului
Heller fuseseră cheile și șurubelnițele tubulare, capacele roților , cricul și alte accesorii pe care mecanicii le
manevrau, apoi le așezau lângă ei pe mozaicul de marmură al pardoselii, ca să le ia din nou în mâini peste
câteva minute. „O potcovărie e altceva” gândi vampirul. „Focul care arde, aruncând lumini jucăușe pe pereți,
85