"Sangele lui Isis" (pdf)

-Păi atunci sunteți de-al nostru. Aici, câte case, tot atâția căpitani de vas. Fiecare are câte ceva,
măcar vreo bărcuță. Până și părintele de la biserica de peste drum are una și zău că se pricepe să meargă cu
ea. Ce spuneți de furtuna de acum trei săptămâni? De mult n-am mai văzut așa ceva!
-Nu-mi amintiți de ea! Eram pe mare și mi-a ajuns!
Dar hangiul nu avea astâmpăr.
-Dacă la noi a fost teribilă, cum or fi arătat valurile pe Atlantic, în plin ocean? Or fi fost mai înalte decât
turla bisericii?
-Ei, nici chiar așa. Lumea mai exagerează!
-Unde ați fost exact, de știți asta cu precizie?
Joel își dădu seama că nu avea scăpare.
-Pe Atlantic. Veneam de la New York și mă aflam la o zi de portul Brest.
Fața hangiului se lungi de mirare.
-Sunteți… sunteți eroul de la Brest?
-Nu știam că așa mi se spune. Dar sunt, într-adevăr, cel care a ajuns cu Steaua Atlanticului la Brest
trecând prin furtună.
-Domnule, sunt onorat să vă cunosc! Lăsați-i naibii pe ziariști, tot ce știu ei despre mare e să se joace
cu bărcuțele de hârtie într-un lighean cu apă. Dar oamenii din sat, adevărații oameni ai mării, numai așa vă
spun: eroul de la Brest. Auziți – am citit că strămoșii v-au fost de pe aici – nu vreți să cumpărați o căsuță și să
vă stabiliți la noi? Niște americani au cumpărat vechiul far, cel care nu se mai folosește de treizeci de ani, l-au
reparat și s-au mutat în el.
-Hm, nu m-am gândit niciodată la asta. Lucrez pe partea cealaltă a Atlanticului, la Atlantic Voyages și
serviciul mă obligă să locuiesc acolo. Dar recunosc că mi-ar plăcea să am o casă aici, fie și într-un far vechi.
Acum însă trebuie să plec – vreau să ajung la căsuță și până diseară înapoi la Brest. Pot să păstrez
șervețelul?
În restaurant se găseau șervețele din hârtie, pe care o minte ingenioasă tipărise un mic dicționar
breton – francez.
-Bineînțeles! Turiștii le adoră. Hangiul descuie un sertar al unei comode vechi și scoase de acolo o
mână de șervețele, pe care i le dădu lui Joel, râzând.
-Amintire de la Plougrescant. Când vă întoarceți în America?
-Poimâine, răspunse Joel.
-Bine, atunci am ceva pentru dumneavoastră, căpitane.
Joel se pomeni împins în fața barului. Pe peretele din spatele acestuia fusese bătută în cuie o bucată
de lemn extrem de veche, purtând urme ale apei sărate a mării. În Bretania asemenea obiecte nu sunt rare și
decoratorii le caută ca să creeze o atmosferă marină prin localurile frecventate de turiști. Hangiul desprinse o
așchie neagră și o împachetă cu grijă într-unul din șervețelele-dicționar.
-Luați asta. E din pluta originală pe care s-a salvat din naufragiu marinarul care a ridicat căsuța. Pe
aici se spune că e un talisman de noroc extrem de puternic, pentru că marea nu ia înapoi ceea ce a dăruit
odată. Dacă v-a lăsat să trăiți, înseamnă că are ea un plan cu dumneavoastră și vă așteaptă fapte mărețe.
Vânt din pupa, căpitane!
Joel plecă de la han cu așchia de lemn pusă cu grijă în buzunar. Nu era un tip superstițios, dar…
Legenda o auzise de zeci de ori de la bunicul său, în copilărie. Un vapor se scufundase în furtună și nu
supraviețuise decât un singur marinar, pe o plută improvizată pe care marea dezlănțuită o purta în voia
valurilor. Se zice că omul acela își dorise atât de mult să ajungă pe uscat, încât promisese divinității că-și va
înălța casa pe primul petic de pământ întâlnit în cale. Iar peticul acela se numise Plougrescant, mai precis
locul cunoscut sub numele de „la goufre”. Ce anume însemna cuvântul în cauză, Joel n-ar fi putut spune, dar
știa ce-l așteaptă pe drum de îndată după biserică și ieșirea din sat. Ținutul e format dintr-un țărm dantelat, cu
sute de golfulețe în care marea intră furioasă, chiar și în absența oricărei adieri de vânt. Arareori se zărește
câte un smoc de iarbă aspră, de obicei galbenă. În rest pământul e pietros – de la stânci de două ori cât casa,
la bolovani de un stat de om, pietre de diverse mărimi și terminând cu un pietriș mărunt cât bobul de mazăre.
Toată această lume a stâncilor este alcătuită din granitul roșu din care fuseseră zămisliți, cu multe ere
geologice în urmă, străvechii munți ai Bretaniei, care azi nu depășesc cinci sute de metri în înălțime. Peste
întinderea uscatului presărată cu ciudați megaliți naturali, vântul șuieră mai mereu – un vânt tăios, neplăcut,
rece fie iarnă fie vară. Din spatele bisericii gotice drumul continuă câțiva kilometri prin acest ținut inospitalier,
întâlnind nu mai mult de două sau trei case, aflate la mare distanță una de alta pe malul mării. Din depărtare,
casele se confundă cu stâncile roșiatice, fiind construite din același granit roșu ca întregul ținut. Sunt în
general mici, simple, cu acoperiș gri închis de ardezie și fără grădina de flori atât de obișnuită la țară. Se
integrează în elementul mineral dominant, accentuând impresia de lume lipsă de viață.
Drumul se înfundă brusc într-o parcare mai mereu acoperită cu pietriș. De acolo nu există nici măcar
o potecă, ci fiecare își croiește propria cărare, pășind peste pietrișul aspru și distrugându-și încălțările. La
capătul extrem al uscatului se ridică două stânci masive, pe care turiștii iubitori de aventură le escaladează
30