"Sangele lui Isis" (pdf)

înainta, sălile erau tot mai împodobite și mai pline de obiecte, iar ochii lui detectau strălucirea aurului chiar și
în cel mai deplin întuneric.
Drumul se înfunda într-o sală rectangulară. Tânărul se așeză pe lespezile de piatră care alcătuiau
podeaua sălii, uriașe și perfect îmbinate. Căută în boccea până dădu de o cutie de chibrituri, apoi reperă niște
torțe care fuseseră fixate în ziduri cu milenii în urmă și le aprinse. În fața privirii lui uimite se desfășura o
panoramă magnifică: o sală cu pereții acoperiți în întregime de picturi viu colorate. Recunoscu pe dată
personajele reprezentate – Isis, Horus, Osiris și Seth și povestea lor așa cum Ulrich o citise în cartea
Carolinei Mac Namara. Isis era mereu pictată în același fel – într-un veșmânt alb, lung, care se încheia pe un
umăr printr-o agrafă împodobită cu o piatră roșie. „Sângele lui Isis – diamantul blestemat” gândi bărbatul.
Simplul gând la sânge îl făcu să înghită în sec. Iritat de nisipul deșertului, gâtul îi ardea, dar el hotărî să ignore
senzația dureroasă – stăpânirea de sine era singura calitate care-i permitea să se plimbe în lumina orbitorului
soare saharian, fără să se transforme într-o grămăjoară de cenușă. „Ai o misiune, nu uita” își spuse el. „Piatra
trebuie să ajungă la locul ei, în adâncul pământului – a adus deja prea multă suferință și moarte!”
Se îndreptă spre capătul întunecat al încăperii, acolo unde un artefact magnific lucea la lumina slabă
și tremurătoare a torțelor: statuia unei femei așezate, în mărime naturală. Era o alcătuire abil combinată din
mai multe materiale – capul fusese modelat în ghips, asemenea celui al celebrei Nefertiti, cu care semăna
izbitor de mult. Brațele îi erau dintr-un lemn dur, vopsit în alb, dar în rest femeia fusese turnată în cel mai nobil
și mai pur aur. Rochia îi era bogat împodobită cu turcoaze, corali și lazurit, pietrele cele mai utilizate de
artizanii egipteni cu mii de ani în urmă. De brațele întinse în lături îi erau prinse aripi din foiță de aur, atât de
fină încât părea translucidă. Pe cap purta coroana tradițională a faraonilor, reprezentând domnia asupra
Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos, din aur masiv și mulțime de nestemate. Chipul femeii era fascinant de
frumos și de real – probabil Hatșepsut slujise de model în gloria tinereții ei, dar Ulrich nu se îndoi nici o clipă
pe cine reprezenta statuia. Aripile de aur erau atributul zeiesc al divinei Isis. Peste coroana înaltă se răsucea
Uraeus, cobra imperială considerată de antici animal sfânt. Gura șarpelui era larg deschisă, lăsând la vedere
colții veninoși. „E asemenea mie” își spuse vampirul. Privi de aproape gura căscată amenințător și-și dădu
seama că ceva lipsea - șarpele avea o adâncitură între dinți, un loc în care cândva se sprijinise un obiect.
„Cred că știu ce” gândi Ulrich. Căută din nou în bocceaua lui și scoase de acolo o cutie banală în care
zăcea, învelită într-o bucată de mătase fină, o piatră roșie nemaipomenit de strălucitoare. Luminile torțelor se
oglindeau în fețele ei netede, proiectând pe pereții sălii mici puncte luminoase de un roșu-sângeriu. „Sânge și
foc” murmură vampirul. Puse piatra lângă el pe pământ, apoi scoase din boccea o carte veche și o deschise
la un semn pus acolo dinainte. Începu să citească, tare și clar, fragmentul ales din cartea egipteană a morților
– se vorbea despre călătoria sufletului de la moarte la nemurire și vampirului îi plăcuse întotdeauna partea
aceea a lucrării. Cuvintele stârneau un ecou straniu în liniștea apăsătoare, în timp ce reflexiile rubinii ale
pietrei pe chipul de un alb perfect al statuii lui Isis păreau să însuflețească zeița din ghips și aur. „Trecerea de
la moarte la nemurire – hm, nu mă mir că oamenii au înnebunit privind asta. Întreaga scenă are o putere
hipnotică și bieții muritori n-au fost niciodată prea tari de înger”. După ce termină lectura, vampirul puse cartea
la loc și tăcerea deveni mai apăsătoare decât fusese înainte. Cu mișcări lente, solemne, luă piatra din cutia ei
și se apropie de statuie. Ochii șarpelui – două fragmente de sticlă verde – păreau că îl privesc.
-Să nu mă muști, spuse Ulrich cu voce tare, ca și cum bucata de aur ar fi putut înțelege. Sângele meu
e mai toxic decât veninul tău. Pot să dăruiesc nemurirea, asemenea zeilor, numai că ea trece prin moarte.
Cu o mână sigură introduse piatra în gura cobrei, fixând-o între colți.
-Așa. E ceva mai mică decât atunci când a fost luată de aici, pentru că a fost fațetată între timp, dar
tot se potrivește de minune.
Se dădu cu câțiva pași în spate, privind statuia. Acum părea completă, întreagă și perfectă.
-Divină Isis, prețul sângelui a fost plătit. Îndură-te de muritori și dezleagă-i de puterea blestemului.
Pentru că Isis continua să privească imobilă în gol, Ulrich adăugă:
-Deci nu ai prins viață, toate astea sunt simple povești. Indiferent ce sau cine vei fi fost – zeiță,
vampir, muritoare sau făptură din altă lume, ar fi cazul să ai mai multă grijă de lucrurile tale. Piatra a rătăcit
printre oameni sute de ani, aducând nenorocire tuturor, vinovați și nevinovați deopotrivă. Până la urmă sunt
un tip cumsecade că l-am scăpat pe Tasso de beleaua asta, deși el a făcut infarct când a văzut că i-a dispărut
comoara. Nu e prost mafiotul – i-a cerut lui Leloup să-i aducă piatra și i-a cerut același lucru omului său de
încredere, care l-a supravegheat pe Leloup în timpul naufragiului și i-a lichidat echipa de scafandri. Unul din
doi, cineva tot trebuia să descopere piatra pe fundul mării, iar Tasso avea un motiv minunat să-i facă de
petrecanie celuilalt, argumentând că operațiunea a dat greș. În plus de asta, nimeni nu l-ar fi bănuit că a pus
mâna pe diamant, din moment ce țipa la toți acoliții lui cerându-le să i-l aducă. Vizita aceea la casa actorului a
fost o idee tare bună.
Ulrich tăcu. Îi spusese lui Isis ce avea în minte, acum era timpul să se ocupe de sine însuși. „E
vremea să plec de aici – statuia nu a prins viață, nu trăiește mai mult decât trăiește orice bucată de metal, iar
eu n-am de gând să ies de aici atunci când turiștii se plimbă cu sutele la suprafață. Rămâi cu bine, Isis”.
99