"Sangele lui Isis" (pdf)

extraterestre și o puse la loc. Căuta ceva ușor, fără crime oribile și durități gratuite, dar n-ar fi suportat să
citească nici ceva siropos, cu coperta roz, din seria romanelor de dragoste. Întinse mâna după cartea aflată
pe locul doi în preferințele publicului și o întoarse ca să citească recenziile critice de pe coperta a patra, dar
se opri, mirat. Editorul publicase în acel loc o fotografie a autorului, iar acesta era o femeie incredibil de
frumoasă, cu ochii mov-liliachii, asemenea ametistelor. Femeia avea ceva hipnotic în priviri – era greu să-ți
desprinzi ochii de la fotografie.
„Nelly Noel”, își spuse Joel. „N-am auzit de ea. Dar e blondă și asta înseamnă că nu poate fi cea mai
deșteaptă persoană de pe pământ. Probabil scrie plictisitor – o lectură excelentă, dacă vrei să adormi. Și
măcar n-are coperta roz, deci nu e siropoasă și părinții nu vor râde de mine că încep să citesc romane de
dragoste la vârsta mea. O iau”. Așa se alese Joel cu o carte despre care nu știa nici măcar ce titlu are.
---//---
Bătrânul Edern își primi fiul bombănind, dar Joe nici nu se așteptase la altceva.
-Ei, băiatule, cu ce ocazie pe-acasă? Au secat cumva oceanele?
Practic cearta dintre ei nu încetase niciodată și probabil Edern Kervran nu se va împăca în veci cu
alegerea fiului său, deși Joel nu făcuse decât să urmeze tradiția familiei. Edern era cel care o luase pe un alt
drum, dar avea motive temeinice – Joel nu-și cunoscuse unchiul, fratele mai mare al tatălui său, care murise
cu mult timp înainte ca el să se fi născut. Murise îngrozitor de tânăr, la doar douăzeci de ani, pe când fusese
elev-marinar, lăsându-l pe micul Edern, care-l idolatriza, descumpănit. Edern își plânse idolul, apoi luă singura
decizie pe care o considera înțeleaptă: să se țină departe de mare câte zile va avea de trăit. Așa ajunsese
fermier și se însurase mai apoi cu Liana, iar rudele ei se ocupau cu pământul și animalele din noaptea
timpurilor. Edern era atât de pornit împotriva oricărui lucru legat de mare, încât Joel fugise de acasă și se
refugiase la bunicul patern, mai precis pe nava pe care o comanda acesta, un pescador de mic tonaj. „Dintrun
copil atât de rău nu putea ieși decât un marinar bun” obișnuia să spună bunicul și exact asta se
întâmplase. Dar Edern tot mai considera cariera lui Joel o sfidare la adresa autorității lui părintești, chiar și
după ce fiul său a ajuns căpitanul mult-râvnitei Stele a Atlanticului.
-Și cât timp stai pe-aici? se interesă Edern.
-Abia a ajuns, iar tu îl întrebi de plecare, se impacientă Liana.
-Am două săptămâni de concediu, preciză Joel.
-După aceea te întorci pe mare?
-Da
-Prostul, tot prost, mormăi Edern supărat. Nu poți să iei exemplu de la vărul tău Ken? E om așezat, la
casa lui, are nevastă și copii, mă ajută la fermă și se bucură de o viață tihnită. Dar tu? Nu ai nimic din toate
astea! La aproape cinzeci de ani trăiești tot într-o cămăruță, ca pe vremea studenției și văd că părul ți-a albit
de bine ce-o duci!
-Tată, cabina căpitanului de pe un pachebot de lux nu e chiar o cămăruță. Cu vărul Ken mă înțeleg
excelent, dar n-aș schimba viața mea cu a lui, așa cum probabil nici el nu și-ar schimba-o cu a mea.
Ieși din încăperea în care aerul devenise tensionat și se duse la grajduri, unde era sigur că va da de
Ken. Ken îi era văr din partea Lianei, un om obișnuit de mic cu traiul la fermă. Se însurase la douăzeci de ani,
avea o nevastă rotundă ca un butoi și o mulțime de copii, bucuria lui Edern. Ken se pricepea la animale,
călărea excelent, știa la nevoie să potcovească un cal și să călărească un tăuraș furios. Și mai avea o
calitate, pe care Joel i-o admira pe ascuns: era convins că ochii omului nu trebuie să privească mai departe
de gardul proprietății sale și nu-l interesa nimic pe lume, în afară de dobitoacele lui.
Când îl văzu intrând, Ken îi ieși în întâmpinare. „Iată modelul de om al lui tata”, gândi Joel. „Am zis
doar să-i lase ferma lui, nu mie, eu tot nu am ce să fac cu ea”. Ken îl strânse în brațele lui puternice ca labele
de urs și-l umplu cu bălegar pe haine, înainte ca Joel să se fi putu feri. „Miroase groaznic”, constată el
supărat.
-Hei, vere, văd că te strâmbi, zise Ken râzând. Oare algele care putrezesc la soare, după câte o
furtună, miros a parfum?
-Nu, doar că miros altfel. A sare și a ocean, a întinderi nesfârșite și a libertate.
-Ai rămas un visător, Joel. Mi-e teamă că bătrânul n-are nici o șansă, dacă vrea să te rețină aici.
-A zis el că vrea asta? Credeam că s-a potolit.
-Ei,aș! Ken râse cu poftă, cu gura lui mare. Mi-a cerut încă de la Crăciunul trecut ca, dacă mai vii, să
te pun pe cal și să te întreb cu ce e diferit mersul lin al calului de legănarea unei bărci?
-Și tu ce crezi despre asta? făcu Joel curios.
-Că un cal n-a reușit să înece încă pe nimeni!
Fu rândul lui Joel să izbucnească într-un râs zgomotos, cum nu râsese de mult.
Zilele se scurgeau în mod plăcut, atât că serile Joel abia se mai ținea pe picioare după ore întregi de
călărie. „Aș putea trăi aici, pentru restul vieții mele?” era întrebarea pe care și-o punea uneori. Mâncarea la
33