"Sangele lui Isis" (pdf)

Leloup se prezentă la directorul închisorii, așa cum i se ceruse. În fine, Leloup nu era numele lui, ci
porecla – „Lupul” – dar și-o însușise cu atâta conștiinciozitate, încât se identificase cu ea de mulți ani. Aici la
penitenciar nimeni nu-i spunea altfel.
-Lupule, ești liber, îl anunță directorul de cum îl văzu. Iată ordinul de eliberare, semnat de unul din
secretarii de stat din Ministerul de Interne.
Leloup fusese luat prin surprindere.
-Zău, domnule director, cărui fapt îi datorez această atenție neașteptată care mi se acordă? Mai
aveam de ispășit cinci ani – oare statul a ajuns la concluzia că nu este un păcat să faci ceea ce face și el?
Directorul izbucni în râs. Opinia lui Leloup era binecunoscută în închisoare, anume că el nu era hoț ci,
ca și statul, băga mâna în buzunarul cetățeanului, în funcție de adâncimea acestui buzunar. Era un promotor
înverșunat al ideii de reducere a impozitelor, explicând oricui voia să-l asculte că este o măsură justă să lași
contribuabilului mai mulți bani în buzunare – buzunare pe care el le va cerceta apoi pe îndelete, pentru a
facilita circulația masei monetare.
-Îmi vei lipsi, băiete, tu și bancurile tale seci. Dar aș prefera, pentru binele tău, să ne întâlnim în altă
parte, nu aici. Știi doar că în cazul recidivei se adună și cei cinci ani neefectuați.
Leloup își plecă fruntea, semn că înțelesese. Directorul continuă:
-Tu ești corsican, dacă-mi aduc aminte și un fierar-lăcătuș foarte priceput (treaba cu priceperea era
bine verificată – o mulțime de seifuri cedaseră acestei priceperi). Dacă ești isteț, te duci acasă și te apuci de o
treabă cinstită. Am fost anul trecut în Corsica în concediu, iar la Bonifacio s-au construit niște vilișoare
drăguțe, cu gard de fier forjat, suite pe stâncile falezei. Am auzit că se plătesc și zece mii pe un gărduleț din
ăsta, dacă e bine lucrat, iar la o fierărie am văzut un anunț, căutau ucenici. Deci ar fi de lucru pentru tine,
numai să vrei. Ascultă-mi sfatul, du-te acasă și uită Parisul ăsta care geme de oameni dubioși.
Leloup aprobă dând spășit din cap.
-Și încă ceva. Știm amândoi că ești aproape imposibil de prins și că ne-ai onorat șapte ani cu
prezența ta în acest loc doar pentru că cineva te-a turnat. Îți dau o povață: nu căuta să te răzbuni. Ești hoț, nu
criminal. Nu ai sânge pe mâini și nu știi ce înseamnă mustrările de conștiință după ce ai luat viața cuiva. Fă ca
lucrurile să rămână la fel în continuare. Și acum poți să pleci, ești liber.
Leloup ieși pe poarta închisorii încă șocat. Nimic nu prevestea această eliberare neașteptată, nu se
dăduse nici o amnistie iar purtarea lui nu fusese nici mai bună, nici mai rea decât a altor deținuți. Hotărî să
urmeze sfatul care i se dăduse și plecă acasă, la Bonifacio. Orășelul era încă liniștit, nimic nu prevestea
obișnuita invazie de turiști din sezonul estival. Leloup găsi o gazdă la un preț decent și-și instală puținul
calabalâc într-o cameră mobilată de la demisolul unei case vechi. Nu-i vorbă, și-ar fi putut permite cu mult mai
mult, dar n-ar fi fost un lucru chibzuit. Se simțea încă în vizorul poliției, care nu recuperase nici jumătate din
prada ultimelor lui jafuri. Să-i ducă de-a dreptul la numeroasele sale ascunzători aflate în sălbăticia stâncilor
de pe țărmul mării ar fi fost o prostie.
Așadar, Leloup avea nevoie de o sursă de bani, pentru că nu ieșise din închisoare cu o sumă care săi
permită un trai fără griji. Încercă să se angajeze la un fierar, dar cazierul nu-l ajuta de fel. Hotărî să-și
petreacă zilele în locuri aglomerate – detesta găinăriile mărunte și furtul de portofele, dar deocamdată și asta
era mai mult decât nimic. Între timp bântuia orașul, încercând să afle cam ce se întâmplase în cei șapte ani
cât el fusese „plecat în străinătate” – asta susținea când era întrebat.
Văzu câteva pensiuni turistice noi, care arătau bine. Însemna că la vară vor curge banii, iar el se va
putea angaja cu ziua, ca hamal sau orice altceva. Dar până la vară mai era ceva vreme și Leloup se apucă să
studieze casele localnicilor.
În general orășelul nu se schimbase. Aceleași vile cochete pe străduțe înguste, coborând abrupt spre
plajă, aceiași oameni – singurul lucru care-i atrase atenția fu ceea ce toți numeau „casa actorului” și Leloup își
spuse că, atunci când fusese el arestat, așa ceva nu existase. Hotărî să afle cât mai multe despre subiect,
intră în vorbă cu bătrânele care stăteau la taclale pe pragul caselor, bău vin în mici bistrouri de cartier și se
lămuri repede, trăgând oamenii de limbă. „Casa actorului” era o construcție nouă, plasată în mijlocul unei
grădini impresionante, de mărimea unui parc public. Era a n-a proprietate a unui star de la Hollywood, care
filma în celălalt capăt al lumii, un amănunt demn de ținut minte. Leloup se plimbă prin zona cu pricina, dar
rezultatul plimbării se dovedi descurajant – casa și întreaga proprietate erau înconjurate de un zid înalt, din
piatră, peste care era imposibil să te uiți. Cățăratul pe coama zidului era împiedicat de un număr deranjant de
mare de videocamere și Leloup învățase să le deosebească pe cele funcționale de cele false, montate ca
simple sperietori. În plus, deși proprietarul nu mai dăduse de luni bune pe acolo, în jurul casei era un du-te –
vino permanent. Leloup află că fie prieteni ai actorului ocupau casa, fie prieteni ai prietenilor, dar întotdeauna
un personal important, alcătuit din paznici, bucătari, cameriste, rămânea pe loc, ca angajați permanenți.
„Mi-ar plăcea să arunc o privire” își zise Leloup. „Un tip așa de bogat precis posedă în casă o colecție
de obiecte de valoare, care ar avea mare trecere la vânzătorii de antichități din Paris”. Dar paza strictă a casei
făcea imposibilă orice încercare de a pătrunde înăuntru. Leloup decise să urmărească discret mașinile care
intrau și ieșeau – o gospodărie atât de mare dispunea probabil de un număr însemnat de diverși furnizori, iar
26