"Sangele lui Isis" (pdf)

-Nu te-am mințit la restaurant. Am inelul de la bijutierul care l-a creat pentru mine. A fost, cred, tatăl
sau bunicul străbunicului tău, nu știu exact. Pe atunci familia voastră locuia la Sankt-Petersburg, în centru, în
apartamentul de deasupra magazinului de bijuterii.
-Inelul demonului, murmură Samuel cu un glas pierit. Dumnezeule, ai milă de Carla!
-Carla nu are nici un amestec aici, făcu Nelly calmă. De aceea am trimis-o să-și vadă de facultatea și
de cursurile ei, ca să nu-și bage nasul prea mult în istoria diamantului sângeriu.
-Ai… ai întâlnit-o în Montmartre ca să ajungi de fapt la mine?
-Nu. Am intrat pur și simplu în magazinul ei pentru că – iartă-mă că ți-o spun și știu că te vei înfuria –
mi-a plăcut ce am văzut expus în vitrină. Așa am dat de Carla. Nu știam că e nepoata ta, așa cum nu știam
nimic de diamantul roșu până în seara când am fost cu voi la restaurant, cum n-am știut nici că desenul
inelului meu mai există. Dar din momentul în care am văzut fotografiile lui Joel, am înțeles că un lucru care nar
fi trebuit să ajungă în lumea oamenilor se găsește totuși în mâinile voastre. Asemenea obiecte nu aduc
decât moarte și nenorocire, de aceea trebuie să particip la căutarea pietrei. Eu pot împiedica multe rele cu
care voi nu știți cum să luptați, ceea ce în fond e normal – nu sunteți decât oameni.
-Tu… tu ești demonul din jurnalul familiei? Samuel simți că nu are aer. Nelly părea doar amuzată de
îngrijorarea lui vecină cu panica.
-Există așa ceva? Povestește-mi!
-Bunicul străbunicului meu a început să scrie acel jurnal, în 1874, pe când se afla la Sankt-
Petersburg, în casa cu etaj pe care ai evocat-o. A lipit în jurnalul lui și o fotografie veche, așa că mi-am făcut o
imagine despre magazinul de bijuterii.
Credea că nu va putea rosti niciodată vorbele acelea, dar pe măsură ce își depăna povestea, Samuel
își dădea seama că de fapt se liniștește. Poate că sosise momentul ca istoria aceea veche să iasă la
suprafață și legendele familiei să fie limpezite odată pentru totdeauna. Iar femeia care îl asculta, zâmbind, cu
părul auriu mângâiat de lumina puternică a soarelui de început de primăvară, nu părea să aibă nimic ascuns
sau demonic în ea. Doar sclipirea nefirească a ochilor mov-închis îi dădea un aer oarecum straniu, iar
senzația de frig pe care o răspândea trupul ei perfect îi accentua ciudățenia. Nelly întrerupse vorbele
bijutierului.
-Ai văzut o fotografie în alb-negru, bănuiesc. Crede-mă că era una din cele mai frumoase case din
oraș: galbenă, cu obloane verzi la etaj, iar în dreapta și în stânga intrării magazinului , care se afla chiar la colț
de stradă, se găsea câte o coloană de malahit, care susțineau balconul de deasupra ușii. Ușa era largă, în
întregime din sticlă, cu clanța aurită. Când magazinul era închis, peste ușă se împingea un grilaj solid din fier
forjat, cu două încuietori, ambele cu cifru. Dar scuză-mă că te-am întrerupt.
-Deci chiar ai fost acolo! În fotografie apar cu claritate cele două coloane, închise la culoare, dar nu
am știut niciodată din ce erau făcute. Pe scurt, jurnalul a fost scris în scopul de a reține pentru generațiile
viitoare figura celor mai importanți clienți ai magazinului, iar primul despre care vorbește bunicul străbunicului
e chiar demonul.
-Cum îl descrie? De unde și-a dat seama cu ce a avut de-a face?
-Ca pe un bărbat tânăr, incredibil de frumos, cu părul lung, blond-auriu, lăsat pe umeri și fără barbă
sau mustață cum se purta pe atunci. Avea ochii violeți, statura medie, era slab, cu pielea mai albă decât
marmura statuilor. În prezența lui oamenii aveau o senzație de frig. A venit într-o seară de iarnă, când
magazinul se închidea mult după apusul soarelui, aducând cu sine un superb ametist brut, pe care susținea
că l-a cumpărat de la niște mineri din Munții Ural. A cerut să i se facă un inel. Strămoșul meu i-a propus unul
cu o piatră pătrată, cum se pun în majoritatea inelelor bărbătești, dar el a vrut ceva diferit, ca piatra să fie
lunguiață. Inelul urma astfel să aibă un aspect mai delicat – putea fi purtat fie de un bărbat, fie de o femeie, iar
pe mâna fină a demonului se potrivea foarte bine. Atât că montura era groaznică – părea o înșiruire de colți
amenințători, ascuțiți, de parcă ar fi fost inspirată de fălcile unui animal de pradă. Colții țineau practic piatra ca
într-o menghină. Nu știu ce simboluri oculte ascundea bijuteria aceea, dar chiar și așa era frumoasă – unul
din cele mai frumoase inele din câte a realizat familia noastră de-a lungul timpului. Bunicul străbunicului a
întrebat ce e piatra, pentru că privită sub lupă nu avea structura cristalină a unui ametist. Așa a aflat pentru
prima oară de existența alexandritului, un mineral proaspăt descoperit și de proprietatea lui uluitoare de a-și
schimba culoarea. Bărbatul a lăsat o sumă de bani în avans pentru lucrare iar apoi, spre spaima strămoșului
meu, a dispărut din senin ca și cum nu s-ar fi aflat acolo niciodată. Bătrânul scria că ușa nu s-a mișcat de loc
și că bărbatul n-a ieșit pe ușă, ci s-a evaporat ca un abur. Personajul a reapărut peste trei săptămâni, când
inelul era gata, tot așa cum dispăruse și tot la o oră târzie, când bijutierul era singur și se pregătea să închidă
magazinul. A examinat în detaliu giuvaerul, a lăudat lucrătura și – la întrebarea strămoșului meu – a răspuns
că este un demon al nopții, o ființă nemuritoare venită din altă lume și dintr-un alt timp. Bătrânul meu s-a
speriat, dar demonul i-a mulțumit pentru inel și i-a promis că nimic rău nu i se va întâmpla, lui sau familiei. A
plătit regește, în bani de aur, apoi a dispărut și ai mei nu l-au mai văzut niciodată.
-Și restul poveștii strămoșilor tăi?
60