"Sangele lui Isis" (pdf)

țesătură groasă, o cămașă de bumbac, un pulover de lână și un impermeabil. Își puse geanta pe umăr și
așteptă, așezată în fotoliu.
Nu știu cât timp trecuse, dar i se făcu teribil de cald astfel îmbrăcată. „Trebuie să fac ceva”, gândi
Cora. „Dar dacă totul e doar în imaginația mea?” Întinse piciorul înainte și dădu pete cioburile ceștii de ceai.
„Nu, asta n-a căzut de pe masă fără motiv, iar eu nici măcar nu am atins-o. Și apoi aud tot mai des tot felul de
zgomote, pe care nu le auzeam înainte, iar podeaua începe să se încline tot mai rău”. Trebuia să facă ceva –
dar ce? „Să dau cumva de Evelyne”, fu primul răspuns care îi veni în minte. Nu cunoștea locul, știa că tot
vaporul e înțesat de punți și coridoare, dar muzica tobelor se auzea în continuare și muzica îi putea deschide
calea. „Te duci unde muzica se aude cel mai tare, acolo e petrecerea. Evelyne e la petrecere”.
Își luă inima în dinți, pipăi drumul până la ușă, o deschise și o încuie pe dinafară. Nimeri pe ceea ce
părea un coridor. Muzica venea de jos. „Scări – trebuie să dau de niște scări pe undeva. Nu am nici o șansă
să mă descurc cu butoanele ascensorului. Scările trebuie să fie la capăt de coridor. Merg până la capăt, în
direcția muzicii”.
Timpul se scurgea altfel în lumea ei fără lumină, fiecare gest trebuia făcut cu grijă, la fiecare pas
terenul trebuia sondat cu vârful bastonului. Dar Cora era perseverentă și reuși să dea de scări. Începuse să
coboare, când auzi pași care urcau. Pașii aceia aveau ceva ciudat – parcă persoana ar fi purtat niște încălțări
care să nu facă zgomot și parcă s-ar fi furișat. Când pașii ajunseră aproape de ea, Cora îndrăzni să întrebe:
-Sunt nevăzătoare, îmi puteți spune, vă rog, cum să ajung la petrecere?
Se aștepta la milă și înțelegere. Oamenii sunt în general grijulii cu cei pe care soarta i-a vitregit de
darul vederii și se obișnuise să fie ajutată. Dar de astă dată se pomeni împinsă cu duritate la perete. Se
dezechilibră, căută să se țină de ceva ca să nu cadă și se prinse de corpul omului care o împinsese, dar dădu
peste ceva lunecos, ca o piele de șarpe.
Pașii se îndepărtară în fugă, Cora reuși să se proptească în baston, evitând rostogolirea pe scări și își
continuă coborârea cu încăpățânare. De astă dată era ferm convinsă că făcuse bine părăsind cabina. Ceva
rău se întâmpla și ea nu putea să vadă ce anume, iar ceilalți păreau orbi și surzi, înnebuniți de muzica și de
luminile petrecerii.
Coborî până dădu de un palier unde sunetul tobelor se auzea foarte tare și foarte aproape. Găsise
puntea cu restaurantul principal, era sigură de asta. Acum urma să mai găsească și o ușă de intrare în acel
restaurant și pe sora ei printre alți trei mii de pasageri. Cora își dădu seama cât de absurdă era încercarea ei
– la asta nu se gândise de loc, cum va da de Evelyne, odată ajunsă în sală. „Se va rezolva, să fiu fără grijă.
Voi cere cuiva să dea un anunț la microfon că-mi caut sora”…. „Și Evelyne te va certa că n-ai rămas în
cameră și că bântui pe culoare, încurcând lumea”. Clătină din cap – nu, era convinsă că n-ar fi încurcat pe
nimeni. Ea încerca doar să-i trezească pe adormiții din restaurant. Pipăi peretele nivelului la care ajunsese,
căutând o ușă. Din spatele zidului, bubuitul tobelor se transmitea ca o vibrație, semn că era foarte aproape de
sursa sunetului. Apoi, din senin, muzica încetă și Cora se trezi lipsită de orice reper, singură în beznă. Se lăsă
o tăcere mormântală, urmată de ceea ce părea discursul unui om. De după zid, cuvintele se amestecau și
Cora nu înțelese ce spunea omul. Dar, de cum el isprăvi de vorbit, se auzi un cor de țipete, scaune trântite,
porțelan și sticlă spartă, uși deschizându-se și pași alergând înnebuniți, în dezordine. Zeci de pași, sute, mii…
„Acum ies cu toții de acolo, în panică. Oare ce s-o fi întâmplat? Și cum să dau de Evelyne a mea?”
O mână îi prinse brațul.
-Vă descurcați, doamnă, sau să vă ajut?
-Sunt oarbă, începu domnișoara Caroline, dar nu avu timp să continue. Se pomeni ridicată de la
podea și purtată în brațe ca un copil.
-Țineți-vă de gâtul meu, vă ajut eu să scăpați de nebunia asta.
Omul care o ridicase alerga.
-Dar ce se întâmplă?
-Ne-am ciocnit, ne scufundăm. Vasul va fi evacuat.
-Dar sora mea…
-E tot oarbă?
-Nu, Evelyne vede.
-Atunci nu vă faceți griji, se va descurca. Țineți-mă strâns acum, coborâm și vaporul se clatină.
Cora se prinse cu nădejde de gâtul bărbatului care o ținea în brațe. Acesta alerga în continuare, în
timp ce vacarmul din spatele lor creștea și țipetele se auzeau la tot pasul. Apoi ea simți pe față aerul proaspăt
și rece de afară.
-Să mă ajute cineva, strigă bărbatul. Am o femeie oarbă cu mine.
-Dă-o aici, o pun în barcă, se auzi o altă voce.
Cora se pomeni prinsă de talie și trecu în alte mâini. Cineva o așeză, punându-i mâinile pe ceva rece
și ușor umed.
-Țineți-vă aici, e marginea bărcii. Suntem aproape de țărm și călătoria asta neplăcută va fi scurtă.
Barca se clătina rău de tot. Cora își dădu seama că alți și alți călători umpleau ambarcațiunea.
36