poezie - Oglinda literara

IURTA ŞI-A SPĂLAT ALBUL PENET
(urmare din numărul anterior)
JURNAL MONGOL
Pe cornişa aeroportului se remarcă ostentativ-afişat,
parcă, urarea „Buiat uhaa!”, ce s-ar traduce prin echivalentul
metaforic „Vă urăm viaţă de rai!” Frumoasă, generoasă şi îmbărbătătoare
urare aici, la porţile aeriene, unde te vei înălţa
la câteva mii de metri... Dar să curmăm tentativa de insinuare
a spuzei de teamă – de ce nu? cine nu a încercat-o, în oarece
măsură, de fiecare dată când urcă în avion?... – amintindu-ne
că Mongolia este numită şi „ţara cerului senin”.
Aşadar, aeroportul Ulan Batorului e situat într-un defileu
montan şi ecoul vuietului de motoare sau turboreactoare îşi
multiplică asurzitor intensitatea, decibelii: decolează un singur
avion, iar urletul lui îţi creează impresia că spre cer se
avântă, cel puţin, o escadrilă întreagă. De aici, pleca-vom la
peste 600 de kilometri, în plină... inimă de stepă.
Ne va însoţi poetul Urinhe, înveşmântat în deel (haină
naţională), încins cu o curea lată, mai că chimir, remarcabilă
prin catarama ei impunătoare, ştemuită în fel şi chip de ornamente.
Colegul amfitrion, bine închegat trupeşte, cu plete
lungi şi barbă rară, se ţine de un stil existenţial eminamente
oriental, predispus negrabei, cumpătării şi meditaţiei. Înfăţişarea
sa de filosof oriental e susţinută şi de explicaţiile savante
– un fel de „popularizare a ştiinţei”, despre ţara sa,
despre poporul din care se trage, – atunci când i te adresezi
după oarece informaţii. E, în ele, nu ceva ce ar ţine de speculaţiile
intelectuale, ci de atentă punere la cale (a înţelegerii
ascultătorului). Prinzi a crede (şi, probabil, nu greşeşti) că
Urinhe cunoaşte cele mai tainice, subtile, aproape misterioase,
uitate amănunte despre poporul său, despre străbunii
săi, despre ţara sa.
În sala de aşteptare a aeroportului, la un moment dat,
Urinhe îmi face semn să privesc spre o fetiţă care citeşte întro
carte, ce se dovedi a fi, totuşi, nu una oarecare, ci – vă imaginaţi?
– „Rumân ardân ulgar” (editată în 1988) – adică,
„Poveşti populare româneşti”, ceea ce îl şi făcu pe colegul
mongol să-mi atragă atenţia, dânsul pricepând, bineînţeles,
că mă surprinde plăcut. (Să vezi, domnule, până şi mongolii
ştiu ce naţiune trăieşte între Nistru şi Prut şi numai blegii
CeCe-işti de la Chişinău o fac pe tâmpiţii, sau poate că chiar
sunt, spunând prăpăstii despre „două popoare, două naţiuni
diferite”!)
Pe cititoarea de basme o cheamă Ariunaa, ce se traduce
ca: Adorata. (Uite, la noi nu am întâlnit un nume similar... Ca
într-o îndepărtată „sinonimie”, poate că – Dora, Doru... Şi
vine jocul de nuanţe: Doro-Odoro! – să-i spui cuiva. Pentru
că, în mongolă – vă amintiţi? –ziua înseamnă – odor, nu?...)
Deci, venind vorba despre
onomastică, Urinhe ne pune
la dispoziţie o informaţie destul
de captivantă, spunândune
că în „Tainica istorisire a
mongolilor” (sec. XIII) sunt înregistrate
400 de nume personale,
o parte din ele nefiind
încă descifrate, rămânând ca Leo Butnaru
şi cum ezoterice, totemice. Iar
cele cunoscute sună, spre
exemplu, astfel: Ciulun – Petrea, Altan – Aurel, Zev – Vârf
(de săgeată), Munh – Eternul... (Dar Mun(c)h, pictorul, cade
sub această incidenţă a duratei infinite?... – aşa, ca joc paralel
al imaginaţiei, interesându-te... La cine?... Da, norvegianul
Munch e un pictor de care mă mai interesez...)
Şi în această contemporaneitate multiseculară, s-ar
putea spune (ce mai sunt, colea, 10 ani, un deceniu?... S-au
şi dus, s-a şi dus...), mongolii le pun pruncilor nume poetice
memorabile: Jargal – Fericire, Narangua – Frumoasa soarelui
(ceva cu românescul Frumoasa lumii, dar care se poartă
doar în basme), Bold – Oţel, Enhtaivan – Pace şi linişte. În
principiu, şi onomastica reflectă, implicit, gândirea (firea) estetică
şi poetică a mongolilor. De altfel, ca şi toponimele din
imensa geografie de 1,5 milioane de kilometri pătraţi (de ce
nu şi – kilometri... rotunzi?...): Baian Olghi – Leagăn bogat,
Ulangom – Cântecele purpurii, Esentuchi – Nouă drapele (e
şi pe undeva prin URSS un oraş cu atare nume; ape minerale,
pare-se, curg pe acolo...), Carabulac – Izvorul negru,
Ulan-Ude – Porţile roşii (existente şi în numele unei capitale
din partea asiatică, siberiană, a Uniunii)... Uite, am uitat să-l
întreb pe colegul Urinhe, cum s-ar fi rostit, în mongolă: Revoluţia
Roşie?... Aşa, din curiozitate, în vreme ce acolo, pe la
noi, s-a cam zis cu ea, roşia... Dar, în mare, Urinhe, care posedă
şi o evidentă, percutantă vocaţie de pedagog, prin captivantele
sale explicaţii nu te lasă să rămâi la stadiul turistului
gură-cască, auto scutit de seducţiile cunoaşterii, lipsit de
harul curiozităţii şi al observaţiei. El, mongolul get-beget
(coada calului; pentru că aici, s-ar potrivi mai puţin, decât la
noi: coada vacii), poet înzestrat, îţi va explica sagace, cu răbdare,
minuţios, că încă mult timp înainte orientalul va continua
să fascineze spiritele din celelalte zări ale lumii,
făcându-le dornice de cunoaştere şi revelaţii sufleteşti nerutinare.
—————-::::::::::::————-
Aurelia Rinjea: Poeme
pentru mai târziu,
ed. Printeuro
Lidia Ciupav: Obsesii,
ed.Lumen
Zeno Gozo: O introducere
in istoria psihologieicurs,
ed. Augusta
www.oglindaliterara.ro
Lucian Gruia: Speranţa,
Ed.Karta-graphic
Iulian Filip: Noroc polyglot,
ed.Princeps
4561