poezie - Oglinda literara

ISTORIE LITERARĂ
TEXTELE LICENŢIOS-PORNOGRAFICE ALE LUI
EMINESCU : NATURĂ Şl CULTURĂ
Un om complet
Mi se pare potrivit să încep aceste rânduri de introducere a
dumneavoastră într-o zonă "infernală", neobişnuită şi prea puţin cunoscută
a lui Eminescu, de la definiţia lui Constantin Noica [1] , cel
care vedea în poet "omul deplin al culturii româneşti". Sintagma a
fost rău primită de unii, care au perceput-o, pe de o parte, ca o sacralizare,
creatoare de distanţă între public şi artifex, şi pe de altă
parte , ca o reducţie pernicioasă la unicat. S-a argumentat că alte
naţii nu au, nu acceptă o figură literară emblematică: Franţa e Balzac,
dar şi Racine, şi Hugo, şi Baudelaire; Rusia e Tolstoi, dar şi
Dostoievski, şi Gogol, şi Puşkin ş.a.m.d. S-a respins ideea că am fi
avut o singură făptură spiritualmente desăvârşită, celelalte (grup în
care intră monştri sacri ca Arghezi, Caragiale, Iorga, Călinescu,
Blaga) fiind, mai mult sau mai puţin, ne-împlinite.
S-au emis şi exclamaţii patetice, de genul: Vai de
neamurile care au (la singular:) Scriitorul! De
aici şi repulsia faţă de formula, de un lirism convenţional,
subţiat şi acela de pisăloaga repetiţie
şi mediatizare: poetul nepereche.
Nu în această accepţie sacerdotală şi mitizantă
preiau aici gândul lui Noica, ci pe direcţia
imprimată de Nicolae Iorga, care a văzut în poet
"expresia integrală a sufletului românesc..., cea
mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de
român" [2] . Nu suntem doar Hyperioni, suntem
şi Mitici, suntem şi Gore Pirgu. Eminescu e întruchiparea
noastră "deplină", "integrală", pentru că
nimic din ce e foarte omenesc în feldeinţa (fel de
a fi; cuvântul e al lui Cantemir) românească nu i-
a fost străin. Am putea chiar adăuga că el a reuşit
să înfăptuiască dezideratul exprimat într-o
celebră butadă de Jules Michelet, acela de a fi
un om complet, având cele două sexe ale spiritului.
Bărbat adevărat din toate punctele de vedere,
lui Eminescu nu i-au lipsit sensibilitatea
infinitezimală, delicateţea exacerbată, mlădierile
sufleteşti ale celuilalt sex:
„Bisexualitatea este un fenomen uman
universal... La orice individ există conflictul între
tendinţele masculine şi cele feminine..."" (W.Fliess, Sigmund Freud
[3] ) . Mai discursiv, în Julius Evola, Metafizica sexului: "Imaginea
pe care ne-o înfăţişează fiecare bărbat normal şi fiecare femeie
obişnuită este un dozaj diferit al calităţii masculine pure şi al calităţii
feminine pure", care reia şi observaţia lui Schopenhauer, că "precondiţia
unei pasiuni puternice este ca două persoane să se
neutralizeze reciproc, aşa cum fac un acid şi o bază" [4] .
A acoperit toată plaja de atitudini spirituale, de la cele de o
nobleţe şi un rafinament care le situează în miezul sublimului, şi
până la cele care ţin de zona subterană a fiinţei, incluse de opinia
comună în perimetrul inavuabilului. Cugetul său a baleiat întregul
arc ce se întinde între celest şi trivial (cuvîntul a fost folosit de G.
Ibrăileanu; v. nota 26), punându-şi, pe ambele extremităţi, marca
personalităţii sale febrile. Nu voi susţine nici o clipă că cele două
laturi au o relevanţă sau o însemnătate egale - dar, aşa cum poetul,
tel qu'en Lui-même enfin l'éternité le change, e şi cel din antume
şi cel din postume, imaginea amplului Eminescu se rotunjeşte
cu zona intens telurică a "irmoaselor" sale. Dacă e demn de interes
- şi cine e mai mult decât Eminescu ? - , un om e şi ceea ce face şi
ceea ce ascunde.
De ce pornografie ?
figuratoare a marilor romantici,
care-şi creează o femeie fictivă,
pe datele imperfecte ale realităţii
şi absorb în contemplaţie orice
nevroză sexuală, el nu vede îngeri
suavi cu ochi incandescenţi
care să-l umple de turburare şi
căinţă şi să-l împingă spre o
claustralitate a spiritului, deşi accentele
platonice sub forma tiraniei
eternului în dragoste nu-i
George Pruteanu
lipsesc. Pentru Eminescu iubirea
este un leagăn de gingăşii erotice, o necesitate spirituală şi afectivă,
bineînţeles, dar şi fiziologică, o nevoie naturală de a trăi viaţa speţei
cu toate deliciile de ordin sufletesc superior,
pe care conştiinţa le suprapune mecanismului reflex,
dar în sfîrşit un instinct ce le-abate şi la paseri
de vreo două ori pe an... Idealitatea lui nu e
simbol cu aripi, ci o apariţie concretă şi tangibilă..."
[9] Acest chip care, în sfera concretului, e
carnal şi pofticios, intrepid şi expeditiv, gourmand
mai mult decât gourmet, şi nu atât graţios
cât vânjos, a contrazis brutal clişeul (ridicat, e
adevărat, cu mijloace elegante, şi de Lovinescu
pe o treaptă superioară) unui Eminescu lunar (şi
lunatic!), eteric şi diafan în relaţiile cu descendentele
Evei. "în vreme ce eroticii mistici dau
pildă de constanţă metafizică pentru femeile lor
ideale, lucru explicabil prin transcendenţa obiectului
iubirii lor, Eminescu este ca om stăpânit
de o insatisfacţie erotică, obişnuită la indivizii
pasionali (subl. mea, G.P.), invers proporţională
cu puterea de abstracţie pasională" [10]. Influenţă
sau nu, acest mod de a vedea lucrurile a trecut
şi la alt spirit acut, adversar al conformismelor
duioase, al irizărilor dulcege: Tudor Arghezi. În
cărţulia publicată în 1943 [11], poetul, a cărui
concepţie despre iubire nu diferea mult, în aspectele
ei senzual-telurice de cea a lui Eminescu
("nici nu se poate dragoste mai directă şi mai elementară
ca la Eminescu") [12] , scria: "Cu femeia, Eminescu a fost
numai bărbat. Femeia, e de crezut, ar fi cerut mai mult de la el, un
joc de dragoste, complicat ca o dantelă şi subtil, dacă nu cerebralitate
şi abstracţii... Fiind numai bărbat şi nimic mai mult, nici mai
puţin, şi, după o vorbă latinească, trist,
(Vorba latinească, la care face aluzie Arghezi, este Animal
post coitum triste (După actul sexual, orice fiinţă e tristă). Schopenhauer,
gustat de Eminescu, a explicitat-o: " Fiecare îndrăgostit,
după ce şi-a atins în sfîrşit scopul, adică satisfacţia sexuală, se
simte decepţionat: pentru că iluzia cu ajutorul căreia îl amăgea şi îl
momea specia a dispărut" [13] .)
poetul a fost şi mereu dezamăgit..." [14].
Despre o declaraţie amoroasă făcută Cleopatrei Poenaru,
prin 1880, Călinescu spune că era "inspirată de o concupiscenţă
atroce" [15] (subl. mea, G.P.). Chiar şi în poezii, criticul vede "un
factor tactil comun", "lipsa uneori desăvârşită a castităţii" şi faptul că
"Eminescu nu se speria în poezie de viziunile carnale şi de apropierea
sânilor" [16]; sărutarea "era aşa de frenetică şi avidă, încât
alcătuia o copulaţie vinovată ca o însoţire" [17]. Într-un cuvânt, Eminescu
e "un spirit erotic, de altfel mereu insatisfăcut", plin de "ardenţă
fiziologică", fire "zdravănă şi ţărănească", cu "trup vânjos şi
împăroşat, pe care îl culcase pe pământ şi în fin, prin poduri şi în paturi
tari de gazde, (fără) acuităţi pentru senzaţiile fine" şi "pentru
care dragostea este exclusiv posesie şi amplexiune" [18] (= "îmbrăţişare";
subl.mea, G.P.).
Paradisurile artificiale
î
D. Murăraşu vorbeşte de un Eminescu foarte "indiscret în
caietele sale în ce priveşte informaţiile despre femei" şi face o observaţie
direct utilă încercării noastre de decodare a "pornografiei"
eminesciene. El remarcă la poet "autoiluzionarea (care) este un fel
de narcisism, unde intră şi obsesia eului şi plăcerea de a se vedea
şi pe sine şi imaginea iubitei, aşa cum ar dori... în realitate" [19] .
Narcisismul sesizat de D.Murăraşu are o anume tangenţă cu o componentă
a "autoerotismului" (atrag imediat atenţia că noţiunea nu
Semnificaţia textelor licenţioase ale lui Eminescu trebuie
căutată în structura omului erotic. Figura acestuia nu se desprinde
de nicăieri mai clară, mai plauzibilă, mai concordantă cu datele realităţii,
decât în viziunea naturală şi coerentă a lui G.Călinescu, din
biografia pe care a consacrat-o poetului [5]. Nici lucrările din perspectivă
medicală, cum ar fi cele ale lui C.VIad, în sens psihanalitic
[6] sau I.Nica, în sens psihiatric şi psiho-somatic [7] , nici proiecţia
hibrid-romanescă a lui E. Lovinescu, care transferă idealizant date
ale operei asupra insului empiric [8], nu reuşesc să impună conştiinţei
noastre un bărbat valid, viu, congruent cu întreaga reţea a faptelor
şi a atitudinilor sale , certe documentar, cum o realizează, cu
scrupulele istoricului şi empatia romancierului, G.Călinescu. Să recapitulăm
esenţialul portretului său. "Eminescu nu are mistica transwww.oglindaliterara.ro
4557