poezie - Oglinda literara

NICHITA – O LACRIMĂ CARE PLÂNGE CU OCHI
-OMAGIU LA 75 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETULUI-
ADNOTĂRI
Jumătate de veac cu Nichita. Un sfert
de veac fără Nichita. Trei sferturi de veac cu
şi fără Nichita. 99 anotimpuri cu şi fără
Nichita. Trebuie să recunoaştem, fără putinţă
de tăgadă, că Nichita Stănescu a fost
toată viaţa sa şi a rămas UN REPER FUN-
DAMENTAL PENTRU CULTURA ROMÂ-
NEASCĂ. Nu există om de cultură să nu se
raporteze la el. S-a înveşnicit, prin simplul
fapt de a fi, prin semnătura inconfundabilă
prin care voia să înveşnicească Timpul : Nichita,
AZI.
Gheorghe Tomozei, la un an de la trecerea
sa în patria veşnică a necuvintelor,
scria în ”Ultimele ştiri” : ...”Îngerii scriu articole
de legi/ ori cioplesc săgeţi/ şi în pauza de
prânz ling sare.// Ei patronează cu inclemenţă/
uzinele de ace cu gămălie/ fierb rachiu
de crini în alambice/ şi se trezesc întrebând
fără noimă:/ Oare ce-o mai fi făcând poetul
Nichita Stănescu?”
În motto-ul
volumului memorial
”Nichita
Stănescu – Frumos
la umbra
unei idei”, Geo
Bogza scria :
”I-a fost dat
să trăiască o jumătate
de veac.
Marile lui aripi de
albatros obosite
de furtunile prin
care au trecut,
pe înălţimile pe
care îl purtaseră,
l-au dus pe un tărâm unde va rămâne în tovărăşia
celor mai ilustre umbre ale poeziei,
acolo unde puţini sunt cei cărora le e dat să
ajungă.”
Nu întâmplător, ultima poezie publicată
a poetului, numită Plautilla, apărută în Flacăra
în data de 9 decembrie 1983, aşadar,
cu patru zile înaintea trecerii lui în eternitate,
suna astfel :
Mă mai las şi eu câteodată
între un alt fel de plată
nenăscut fiind
nimeni nu mă va vedea murind.
Dar m-apucă dorul cel mai dor
de coasta amânduror
să mă nasc ca să şi mor
să mă nasc ca să şi mor.
Iar poeziei În timp :
Totuşi, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura...
Totuşi, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea...
Totuşi, eu am văzut o piatră
în timp ce era...
aş putea să-i adaug cu smerenie, un
vers:
Totuşi, eu am văzut un poet înviind
în timp ce murea...
Dovadă a eternităţii cuvântului său este
faptul că Nichita îşi semna creaţiile înveşnicind
timpul: Nichita Stănescu, Anul de
graţie, Azi. Sau : Nichita Stănescu, AZI. Un
azi transformat în eternitate. Un Azi care va
dăinui atâta timp cât va dăinui lumea.
Zburând peste milenii. Acest AZI este dovada
că Nichita ne-a iubit atât de mult încât,
cerându-şi Dreptul la Timp, şi-a câştigat
Dreptul la eternitate, la nemurire.
Mama poetului mărturisea, în legătură
cu prima poezie scrisă de Nini :
”Nu prea am luat în serios primele lui
”succese” în poezie. Prima oară când mi-a
citit o poezie micuţă, scrisă de el, eu tocmai
mestecam într-un cazan de bulion, aveam
treabă multă şi i-am zis : ”Ia mai lasă-mă în
pace cu prostiile tale!” Nu ţin minte despre ce
poezie era vorba, cred că s-a pierdut.”
Din fericire, poezia există, autorul ei a
publicat-o când avea 48 de ani şi sună aşa :
Într-o zi cam pe la prânz
Într-o zi cam pe la prânz
Gheorghiţă mergea c-un mânz.
Cum mergea cu mânzu-agale
îi ieşi un hoţ în cale.
Hoţul fiind bandit din fire
îi luă mânzu cu grăbire.
Gheorghiţă rămase cu buza umflată
că n-a avut cu el o bâtă lată
pe bandit să-l bată.
Iată cum s-a reflectat în conştiinţa poetului
de mai târziu acest eveniment :
”Prima poezie... Cred că era toamnă şi
aveam vreo şapte ani, iar mama, auzindumă
bolborosind, s-a rupt de lângă cazanul de
aramă, în care tocmai făcea bulion şi cu frumoasele
ei mâini, mi-a transcris-o pe un
petec de hârtie”. (Fiziologia poeziei, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1990. Ediţie îngrijită de
Alexandru Condeescu cu acordul autorului,
pg.370).
Consemnând acelaşi eveniment privitor
la arta sa poetică, Nichita Stănescu scrie în
acelaşi volum, Fiziologia poeziei :
”Mi-aduc aminte că mama mea tocmai
făcea bulion într-un cazan mare de tuci pe
care mai înainte nişte ţigani scumpi care veniseră
la noi pe stradă îl cositoriseră folosind
taina ţipirigului, un fel de chimicală stranie,
de epocă şi migratoare. Mi-aduc aminte că i-
am zis mamei că de ce scoate miezul bun şi
vezuliu al roşiilor şi răcoros şi sâmburos şi
că de ce tocmai pe el, care este atâta de bun
îl azvârle când face bulion.
Mama a catadicsit să se uite la mine mirată,
asta mai la începutul secundei, deodată,
cu ochii ei albaştri, cu sperietură a zis:
-Dacă te prind că eşti poet, te rup în
patru bucăţi şi te dau la câini de mâncare şi
la găini şi ce mai rămâne din tine dau la cerşetori.
-Mamă, i-am zis eu, ce e aia poet?
-Un poet, mi-a răspuns mama, roşie pe
mâini de roşii, ca de un sâmbure pe care l-ar
fi avut stepa, de l-ar fi avut, mama mi-a spus:
Un poet este singurul copil pe care nu şi-l doreşte
să şi-l nască o mamă şi nici măcar
acea mamă care din suferinţă ar vrea să-şi
blesteme zilele.
-Chiar da? am întrebat-o eu, speriat c-ar
putea să fie vorba despre mine, iar nu despre
altcineva.
-Chiar da, mi-a răspuns mama, îţi spun
că aşa este, mi-a răspuns ea. Chiar da, mi-a
răspuns mama, că poeţii sunt liberi de parcăar
fi stelele cerului, că dacă ar fi să-i luăm în
www.oglindaliterara.ro
serios s-ar
dubla natura.
-Care natură,
mamă?
- N a t u r a
lucrurilor, mi-a
răspuns prin -
ţesa.”
Din albumul
memorial Cezarina Adamescu
NICHITA STĂ-
NESCU, editat
de Viaţa Românească, 1984, este consemnată
o pagină de o neasemuită frumuseţe intitulată
: Alergând după curcubee :
”Murind, sau mai exact renăscându-se
prin moarte întru nemurire, ultimul cuvânt pe
care l-a rostit a fost ”Respir”. Doctorul de
gardă de la Spitalul de urgenţă, unde Nichita
fusese adus în noaptea de 12 spre 13 decembrie
1983 – coborând cu picioarele lui
scările de la etajul al patrulea din casa de pe
strada Biserica Amzei, şi intrând pe picioarele
lui în clădirea cu miros de medicamente,
de oase frânte, de scalpel chirurgical şi de
electrocardiogramă – doctorul acela care s-a
luptat cât i-a stat în puteri cu moartea din
poet, i-a strigat : ”Respiră, respiră adânc!” Şi
Nichita i-a răspuns : ”Res-pir...” şi a murit.”
”Destul de târziu – scrisese Nichita - şi
abia după ce am învăţat a vorbi mi-am dat
seama că exist şi, cu intensă uluire, că m-am
născut. Ah, ce rogojină, ce heleşteu, cât
câmp arat, ce ploaie cu peşti ridicaţi la nori
de o trombă, ce amestec de icre, ce luptă
între Făt Frumos şi zmeu şi cât sânge de
zmeu albit de lumină până când mi-a devenit
piele; ce geamăt de vechi animale mâncându-se
la Altamira din culoare în culoare,
ce piatră cu aripi de raze, câţi şobolani, câte
vipere şi ce inel, inel de aur cu piatră la mijloc,
ce umbră de sine stătătoare şi fără de
copac bătut de lună, ce iepure împuşcat
înainte de a se naşte, ce pasăre stând numai
din faptul că aerul ei a fost inspirat de Zeul
sufocându-se după ce a ronţăit în dantura lui
celestă cotorul Andromedei, şi ce vertij şi ce
amestec şi nimeni nici chiar maică-mea cea
sfântă şi blândă şi lăptoasă şi gătitoare de
mâncare de cartofi şi cusătoare de cămaşă,
albind negrul cu mâna domniei sale, şi nici
dânsa care singura mă iubeşte în mod necondiţionat
şi nici dânsa care din amor de
bărbatul solid şi sentimental şi cu păr negru
şi creţ şi cu ochii verzi şi blând şi muncitor şi
asudânsu-şi fruntea şi chiar până când şi
inima din statornicia de piatră a cărnii, nici
chiar mama mea cea care m-a născut pe
mine în chinuri, urlând de durere şi umilită
fiind de privirea brutală şi indiscretă a
moaşei, care m-a moşit pe mine când apăream
din trupul ei cum un soare violent şi neliniştit
dintr-o mare sărată şi fără vieţuitoarele
numite peşti, întrânsa, - nici chiar propria
mea mamă, înamorată nebun de straniul,
muncitorul de tată al meu, cel cu ochii verzi
ca aerul sub păsările violete,- nici chiar ei,
mama care m-a născut pe mine, nu i-a dat
prin gând şi prin inimă şi prin creierul ei de
femeie, să mă întrebe dacă aş vrea să mă
nasc, de-aş fi în stare să fiu, de-mi este drag
de aceasta...”
(continuare în nr. viitor)
4591