poezie - Oglinda literara

ATELIER
Ultima primăvară a lacrimilor lui Nichita
Supus al unei reverii melancolice, asociez de mai bine de un sfert
de secol anotimpul primăverii, cu sentimentul pe care nu-l pot exprima
la adevărata lui intensitate, aşa cum s-a petrecut, aşa cum încă
îl mai resimt. Explozia florală adiată de zefirul zburdalnic, în dupăamiaza
sfârşitului de Mărţişor, este identică cu cea de-acum 26 de
ani; (nu întâmplător, mă aflu în aceeaşi grădină publică dinspre Văcăreşti
de unde, stihiile trecutului îmi redau imaginea interioară a Sălii
Polivalente arhiplină, de public iubitor al cântecului şi poeziei) Pe
atunci, subsemnatul nici nu împlinise 24 de ani, ucenicind de vreo 6
la înţelepciunea poeziei, înfrigurat de aprecieri ori ambiţionat de critici.
Da, trecutul... acest modelator al tristeţii onctuoase! Brusc, mă gândesc
la câte generaţii de muguri, au schimbat anii mei de păr cărunt,
dar şi la cei care între timp au trecut la cele veşnice... Aşa cum mareea
inundă uscăciunea nisipurilor, melancolia, izvorâtă din adâncimile
sufleteşti, îmi cuprinde fiinţa cu imaginile ei clare, desprinse din
arhiva amintirilor unde, orice nuanţă sfârşeşte în suferinţă.
Chiar şi în plan secundar, eram onorat să fac parte din staff-ul
poetic al lui Adrian Păunescu, mentorul formării mele lirice. Aşa s-a
întâmplat şi atunci, în ultima duminică de martie 1983. Spectacolul
Cenaclului Flacăra se ţinea la Sala Polivalentă Bucureşti De undeva
din spatele cortinei, priveam publicul care dubla cu frenezie fiecare
vers recitat „vulcanic,” Maestrul, demonstrând încă odată că este capabil
să ridice sala în picioare.Constat că lângă mine, cu ceeaşi încântare,
stau în acelaşi scop, Anca Heroiu, Mihaela Popescu şi Ion
Zubaşcu. Pe când delirul sălii încă nu se stinsese, Adrian Păunescu
îşi îndreptă privirea către „gruparea Flacăra” compusă din Constantin
Dragomir, Dorin Gherghinescu, şi Victor Niţă, căruia îi făcu
semn să se apropie. Câteva şoapte spuse la ureche, şi acesta din
urmă porni grăbit spre ieşire, – însoţit de câţiva necunoscuţi mie –
după care, Adrian Păunescu anunţă publicul că va urma o surpriză
memorabilă. Bineînţeles că au izbucnit urale.
Spectacolul decurgea în aceeaşi atmosferă de cântec şi poezie,
de emoţie şi încântare când, iată că la mai bine de un ceas de la anunţul
surprizei, observând oarece agitaţie în spatele scenei, Adrian
zâmbi mulţumit. Cei câţiva plecaţi cu Victor Niţă vin cu Nichita pe
umeri. Publicul amuţeşte compătimitor. Piciorul stâng lasa să se vadă
de sub cracul pantalonului gipsul ortopedic.Suferise un accident banal
în Munţii Vrancei, ce-l ţintuia din decembrie
``82. O tensiune sentimentală,
apăsătoare, se facu simţită în
sală. Mai întâi se auzi rumoarea. Din
om în om se anunţa faptul că sfârşitul
de martie echivalează cu ziua de naştere
a „frunzei verde de albastru.”
Câţiva din public, care pricepură mai
repede înţelesul, se ridicară în picioare,
apoi din ce în ce mai mulţi,
pnă la ultimul. Nichita, prevăzând
ceea ce o să se întâmple, ceru să fie
dus la un scaun, glumind (premonitoriu?)
cu insul din faţa mea: „Bătrâne,
uşor cu osul pământului !” Publicul,
recepţionând informaţia apropiatei Cristian Neagu
aniversări, începu să scandeze: „Nichi-ta,
Ni-chi-ta, Ni-chi-ta...” L-am
privt atent. Aproape că era sufocat de bucurie. Pupilele începură a-i
tremura uşor, apoi, de nu ştiu unde se dădu tonul, şi instantaneu, un
cor imens îi cânta „Mulţi Ani Trăiască...” N-a mai rezistat; a plâns...
Adrian Păunescu îl îmbrăţişă, dedicându-i programele din spectacol,
invitându-l bucuros să-şi recite versurile, şi chiar domnia-sa îi recită
poezia „Închinare lui Nichita” publicată în „Flacăra” cu o lună de zile în
urmă. Ideea Maestrului, de a-l sustrage pe Nichita din izolare, şi a-l
aşeza în faţa publicului, fusese una de suflet... de spirit confratern.
Întreaga-mi fiinţă îmi este învăluită de ecoul acelor întâmplări,
iar ecoul amplifică şi transmite sunete către suflet, fără a le altera calitatea,
contrastând cu o majoritate socială de bâlci oriental în care
trăiesc, luptând cu influenţele ei negativiste şi subculturale. Mă sfâşie
lipsa acelei atmosfere,mă doare faptul că după Nichita, mie îmi este
dat să plâng agonia culturii, în timp ce el a plâns de bucuria ei. Marcat
de o grea tristeţe, parcurg aleile, lăsând „Polivalenta” în urmă. E
primăvară, dar nu ca aceea. Deşi peisajul pare purtătorul unui sens
care pătrunde şi ocupă sufletul, nu pot uita ultima primăvară a lacrimilor
lui Nichita.
DESPRE TEATRU CU PANA SUFLETULUI
Petru Birău
Scriitorul Al.Florin Ţene,preşedintele Ligii Scriitorilor din
România,este unul dintre scriitorii importanţi despre care putem
spune că şi-a legat o parte a destinului său literar de Teatru Dramatic
„Ion D.Sîrbu”din Petroşani prin frumoasa prietenie care îl
leagă de colegul de breaslă scriitorul Dumitru Velea,din perioada
când acesta a fost directorul teatrului şi până în present când este
secretar literar.
Vreme de un deceniu,din 1995 şi până în 2005,distanţa
Cluj-Napoca-Petroşani a fost anulată de pasiunea comună a acestor
doi scriitori pentru teatru şi în mod special pentru activitatea artistică
desfăşurată pe scena Teatrului Dramatic”Ion
D.Sârbu”Petroşani,Dumitru Velea ca director şi dramaturg(membru
al Uniunii Scriitorilor diun România,secţia dramaturgie),iar Al.Florin
Ţene în calitate de cronicar de teatru şi dramaturg,prezent la toate
premierele teatrale montate la Petroşani în cei zece ani marcaţi de
această colaborare benefică,concretizată în numeroase proiecte
commune ale celor doi scriitori(încurajarea în scrierea şi publicarea
unor volume de proză şi dramaturgie,cum este cazul impresionantei
piese de teatru”Vă somez,domnule doctor”scrisă de Al.Florin
Ţene,la încurajarea lui Dumitru Velea,numeroasele lansări de
carte,cu scriitori importanţi aduşi de la Cluj-Napoca de Al.Florin
Ţene,cum sunt Adrian Ţion şi Constantin Cubleşan,sau cronicile de
teatru publicate de Al.Florin Ţene în “Curierul Primăriei Municipiului
Cluj-Napoca”,”Adevărul de Cluj”,”Ardealul literar”,”Oglinda literară“
şi alte reviste de cultură,etc.).
Ce mai recentă materializare a acestei colaborări o constituie
volumul de cronici intitulat”Un teatru cât o inimă”,publicat în
2008 de Al.Florin Ţene la Editura “Contrafort”din Craiova,volum în
care autorul a adunat toate cronicile pe care le-a publicat despre
teatrul din Petroşani în diferite publicaţii.Astfel avem în această
carte o adevărată istorie de zece ani a Teatrului Dramatic”Ion
D.Sârbu” din Petroşani,scrisă cu inima am putea spune,pentru că în
cartea lui Al.Florin Ţene,de sub profesionalismul criticului,răzbate
o extraordinară dragostede teatru,un respect împins aproape de pioşenie
faţă de toţi cei care participă la desfăşurarea acestui act de
4600
www.oglindaliterara.ro
cultură,şi de o deosebită admiraţie pentru activitatea distinsului prieten,scriitorul
Dumitru Velea,directorul teatrului:”Remarcăm jocul
bun făcut de întregul colectiv de actori
ce au fertilizat un act de cultură cu dăruire şi talent în condiţia în
care teatrul din Petroşani,condus de Dumitru Velea,este un creuzet
al artelor.”(pag.28).”Acolo unde o personalitate literară(Dumitru
Velea)polarizează în jurul ei toate energiile,prin talent,experienţă şi
competenţă,lumina actului de cultură se revarsă binefăcătoare
peste noi.”(pag.22).
Cartea”Un teatru cât o inimă”este o dovadă în plus că
acolo unde este cultivată prietenia între oamneii de valoare,cultura
înfloreşte,iar actul creator dă roade,în cei zece ani de teatru care ne
sunt prezentaţi în această carte şi în care la conducerea teatrului
“Ion D.Sîrbu”din Petroşani s-a aflat scriitorul Dumitru Velea,acest
teatru a fost onorat de prezenţa unor mari personalităţi ale culturii,între
care:Ion Caramitru(în calitate de Ministru al Culturii),Adrian
Păunescu,Constantin Cubleşan,Petrişor Ciorobea,Constantin
Dicu,IftimieNesfântu,Nicolae Uţică,Jana Morărescu,Elisabeta
Sîrbu,Mircea Andraş,Valentin Taşcu,Valeriu Butulescu,Isidor
Chicet,Gheorghe Calamanciuc,Al.Florin Ţene,Valeriu Bârgău,Ion
Cârjoi,Adrian Ţion,Marian Barbu,Doru Roman,Mircea
Pospai,Mircea Ghiţulescu, şi enumerarea ar putea continua.Unii
dintre aceştia veneau de la distanţe considerabile(Cluj-Napoca,Bucureşti,Republica
Moldova,Craiova,Târgu-Jiu,Deva,etc.),pe cheltuiala
proprie,pentru a vedea ce pune în scenă prietenul
lor,dramaturgul Dumitru Velea şi apoi în cronicile lor aveau doar cuvinte
de apreciere,atrăgând astfel şi alţi iubitori de teatru spre
Petroşani.Mă întreb câţi dintre aceştia sau alţii mai vin în ziua de
astăzi la Petroşani să vadă o piesă de teatru.M-am întrebat un timp
cum reuşea Dumitru Velea,să întreţină atâtea prietenii,cu personalităţi
importante din cultura noastră şi mai târziu am înţeles că totul
se învaţă,chiar şi prietenia şi el a învăţat-o de la marii săi prieteni din
tinereţe,între care se numără Ion D.Sîrbu,V.G.Paleolog sau Al.Florin
Ţene,care i-au cultivat acest simţ al prieteniei pe care puţini îl
mai cultivă astăzi.
Aceste lucruri importante,valoarea şi prietenia,care stau la
temelia creaţiei autentice,sunt evidenţiate de scriitorul Al.Florin Ţene
în volumul “Un teatru cât o inimă“şi fac din această carte un document
esenţial în reconsiderarea premiselor pentru perenitatea
creaţiei artistice.