poezie - Oglinda literara

Arthur Porumboiu: un
sculptor în marmura
sudorii
(„Prinţul captiv”, Ed. EX-PONTO, 2006)
Gheorghe Istrate
Poezia Arthur Porumboiu e de un echilibru piramidal „captiv”,
aşa cum atât de inspirat o defineşte însuşi autorul.
Într-adevăr, acesta este Poetul: un „prinţ captiv” în sfera
înfricoşătoare a cuvintelor. El, „căutătorul”, află la un capăt al veşniciei
întru aflarea celuilalt capăt. Pe acest traseu, acesta traversează
deşerturi de gheaţă şi cataracte de întâmplări zguduitoare:
„Încetinirea pentru o clipă / a ghilotinei / mai insuportabilă / decât
tăişul ei”. Iată cât de scurt poate fi enunţul unei poezii antologice!
(memoria intimă îmi spune că parcă am mai întâlnit acest catren şi
în unul din volumele sale anterioare).
Oricum, Arthur Porumboiu e un poet „şlefuit” (în sensul de
rafinat), pe al cărui „chip neatins de lumină / o icoană va naşte”.
E o mare vrednicie (un secret?) a versului arthurporumbian,
ca, dintr-un aparent aflux de cuvinte, să sclipească deodată
o răscruce strălucitoare, luminând umbrele din urmă: „Tăcere şi
mister. / Şi numai ora oarbă agitându-şi nisipul / pe ochiul lui
Homer”. Şi astfel de răspântii se arăta, multiple, în poezia sa: un
orgolios al singurătăţii, un ciufut şi un sclav, al libertăţii absolute , târându-şi
lanţurile de aur după el.
Acest poet de sorginte
buzoiană ( o precizare
necesară a unui veritabil patriotism
local!) suferă de prea
multă inspiraţie. De aici, şi numărul
mare de cărţi. De aici şi
suprafaţa plurilingvistică a traducerilor
(turcă, franceză, engleză
şi altele vor urma). Ceea
ce, de fapt, nu e rău.
Arthur nu-şi mai este
sieşi suficient. El doreşte să
spargă nişte zări mai depărtate
de capătul privirii sale, în
dorinţa de a atinge „porţile Limitei”.
În încrâncenarea sa
clocotitoare, Arthur Porumboiu
este, e fapt, un suav: toată
viaţa sa a fost un tehnician al
florilor, un poet horticultor – şi
o mărturiseşte aproape răstit:
„Între maci şi iarbă, / acoperămă
cu pacea ta! / Să nu mai fiu scormonit de grija / pentru o bucată
de pâine / pândită mereu de fraţii-lupi; / smulge-mi zâmbetul / şi
aruncă-l în şanţ! // Smulge-mi totul - / ca să poţi construi / o groapă
în plus”.
Şi iată un Orfeu lovindu-se de sine însuşi: „Cineva mi-arată
oglinda / unde forfotesc ridurile / şi eu / încercând s-o sparg, / pe
mine lovindu-mă…”
Poetul nu e niciodată sortit să stea la rând la fericire – un
perpetuu învins: „Cadavrul unui GENIU /nu are valoarea unui surâs;
/ cadavrul unui / geniu / e-o bucată de ţărână / din care vor creşte
stânjenei trişti / ca sufletul poetului / Arthur Porumboiu”.
Da! Arthur Porumboiu rămâne a fi; şi pe mai departe, acel
infailibil „Sculptor în marmura sudorii”, în marmura poeziei princiare,
un captiv în cătuşele perenităţii.
Aura Christi:
De cealaltă
parte
a umbrei,
editura Ecce Homo,
Bucureşti
AMPRENTE
Victor Sterom
“Am văzut o pasăre zburând / până nu s-a ales din ea
decât zborul, / o pădure fremătând, până când frunzele aproape
moarte, / lipite strâns una de alta, / ca gemenii în uterul unei femei,
/ au căpătat conturul unei aripi uriaşe, / zbătându-se bezmetic până
semăna perfect / cu aripa frântă a unui înger / ce se vindeca în drum
spre mine… / Venea cum vine noaptea / de fiecare dată şi întotdeauna
/ venea cum vine la fereastra mea luna, / pe care o privesc
până sunt numai ochi / deschis spre făgăduinţele nopţii întruna”.
(Numai ochi). Ceea ce surprinde în poezia Aurei Christi este tonul
cerebral, natura elegiacă, materializând un mod aparte de a vedea
(percepe) lumea. Autoarea tinde în tot ce scrie spre o desacralizare
a poeziei, situându-se pe poziţia unei codificări a firescului într-o
metaforă parabolică a realului situat şi el sub semnul incisivităţii şi
al melancoliei. Cu alte cuvinte, poezia
aflată – de partea cealaltă a umbrei –
e densă, dramatică, gravă cu versuri
când ample (laxe) când concentrate
(laconice) acoperind fragmente de
biografie, nelinişti metafizice şi o permanentă
descriptivitate a sentimentelor.
“Iar eu mă gândeam / la cum
mă scoate viaţa din vise, / la cum te
voi aştepta, / necrezând până la capăt
că vei veni. / De fiecare dată când
pleci, ninge/ şi eu presimt că ninsorile
astea / tandre, nesigure, / de tine îmi
vor aminti, / de clipele petrecute într.o
singurătate / împărţită la doi, când nu
ştiam ce anume va fi, / şi dacă în genere va fi, când mă întrebai
încet, / stingherit de bănuiala răspunsului: / “De ce eşti tristă?” / şi
eu nu aveam puterea şi nici / îndrăzneala necesară să-ţi spun. /
Probabil, când toate vor ieşi / la lumină, le voi găsi. / Dar atunci neapărat
va apare din senin / cineva ca să sufle-n lumină. / Umbra mea
se va ghemui în mine. / Şi nimic nu va mai fi”. (Dar atunci)
Poeta Aura Christi este mereu în căutarea de tonuri originale,
tuşele discrete (subsidiare) revelează o atentă elaborare. Tendinţa
de a unifica o gamă destul de variată de situări existenţiale,
face vizibilă defularea fiinţării captive şi implicit capturarea de cotidian
în forme stăpânite, vecine unei linişti a gândului în lumina inefabilă
dintr-un vis petrecut sub cupolele unei lumi subiective în
căutare de lume obiectivă. “M-a căutat cineva? / Cine s-o fi pornit
şi n-a ajuns? / Cine se urneşte din loc târziu, / nu ajunge devreme
decât în gând. / Cine tace-ascultă, aude şi scrie. / Pumnii strânşi a
revoltă prind a înflori. / Durerea e clară, clar-văzătoare. / Mâinile
tale, odinioară cioturi de aripi, / îşi caută locul prielnic în ţărână, /
pentru a încolţi”. (M-am smuls din vis)
decembrie, 2008
www.oglindaliterara.ro 4587