poezie - Oglinda literara

LILIACUL ALB AL DOMNULUI EUGEN VERMAN
ADNOTĂRI
Mi s-a parut ca in timp ce am citit “Liliacul alb”, cartea jurnalistului
si scriitorului bacauan Eugen Verman, ca tin in mana floarea
de liliac alb, cu parfumul, frumusetea, curatenia, limpezimea si
prospetimea de floare a primaverii. Bucuria aceasta s-a nascut din
chipurile oamenilor luminosi care se succed in carte. Este acea partea
buna, frumoasa si optimista a romanilor, dar din pacate ramasa
in umbra prea multor pete negre.
Ponderat in aprecieri, autorul descrie oameni si fapte care inseamna
o certitudine de viata, o speranta pentru mai bine si, inainte
de orice, o stare de spirit. Nu-i lipsesc nici insemnarile in care remarca
schimbarile nefavorabile care fac ca tara noastra sa isi gaseasca
cu greu timpul pierdut. Printre randuri se ascunde si multa
amaraciune, dar punand in lumina chipuri de oameni cu puteri modelatoare,
descurajeaza lipsa de optimism, starea de apatie care
anihileaza elanul si initiativa.
Autorul, Eugen Verman, face literatura pe spatii mici, secvente
decupate din viata cotidiana, cu firescul ei, cu oameni feluriti cu
care si-a incrucisat drumurile vietii. Oameni domnului Eugen Verman,
au un filon social semnificativ, sunt oameni obisnuiti, care intruchipeaza
caractere diferite, iar intamplarile sunt cele din care
este tesuta viata noastra de zi cu zi si carora, prin talentul sau, lea
dat expresia nemurii. Aceste scrieri isi au izvorul in experienta
celor 45 de ani de gazetarie care l-au inzestrat cu un deosebit simt
al perceptiei realitatii. In ele se desfasoara o adevarata perspectiva
a societatii romanesti, purtand peceta jurnalistului innascut, jurnalist
de vocatie, devotat scrisului, adevarului, memoriei locurilor si
faptelor pline de savoare si autentic. E un scriitor sensibil si atent la
fenomenul social, scriitor care a construit in cartile sale o lume cu
dragoste si daruire totala. Scriind despre cartea profesorului Stefanache
Spulber, autorul Eugen Verman spune cuvinte care i se potrivesc
intocmai: “…scrisul porneste din cele mai luminoase
adancimi ale sufletului, se contopeste cu locul si oamenii aceia care
au fost si inca mai sunt, scrisul este adevarat, cinstit si curat ca apa
de izvor”. Unele povestiri fac parte din zestrea amintirilor, acele
amintiri care stau ascunse in suflet. Viata omului, fiind o scurgere
continua ca apa unui rau, “nu stiu cum se face ca, abia spre varsarea
in nesfarsit, vrem sa ne revedem albia” (pag.125), marturiseste
autorul.
Fin observator, discret in atitudini, cumpanit la vorba, om linistit,
se apropie de oameni cu inteligenta si tact si ii face sa-si deschida
inima si gandul. In cartea lui isi retraiesc intamplari zeci, poate
chiar sute de oameni. Adeseori autorul nu face comentarii, lasa sa
vorbeasca faptele sau cei in suferinta: (“Disperati fara vina”, Viata
la Burdusaci”, “Directorul de la F.A.T.A.”,“Domnisoara Petronela”).
E remarcabila arta de a zugravi chipuri umane. Un veteran de
razboi din povestirea cu acest titlu, a venit “ca sa vada ce mai e pe
la oras, ce mai face lumea, cum o mai duce si iata a trecut si prin
piata”...Iar mai apoi noteaza: “Se vede ca este om de la tara, asta
si dupa atentia exagerata cu care paseste, se vede ca-i este teama,
aproape, sa nu jeneze pe cineva. Pe fata i se citeste, insa, o anume
semetie, dar o semetie, linistita, izvorata, mai mult ca sigur, din sentimentul
ca, pe reverul stang al hainei sale ponosite si demodate,
poarta o decoratie, Crucea de Veteran de Razboi.” In forfota pietii,
de parca ai zice ca “oamenii astia sunt innebuniti de spaima ca
vine foametea” un ins grabit il atentioneaza:” fii, mosule, atent ca dai
peste oameni!”. Dar “mosul”, dupa ce se scuza, zambeste, iar ochii
sai caprui, inchisi, privesc cu intelegere, de, asta-i lumea din oras,
la mine in sat pare mai domoala…” Cand autorul intra in vorba cu
el, ii raspunde si “glasul, parca ii tremura, cred ca de emotie, ca
uite, domnule, un om se intereseaza de el, il ia in seama, adica, si
chiar da mana cu el si sta de vorba cu el…”
Domnul Viorel Arama, din povestirea “Un zambet linistit”, “un
om pasionat pentru carte, mai ales pentru domeniu numit Morala”,
si-a impanzit intreprinderea pe care o conducea cu citate din Montaigne,
Cicero, Rousseau sau alti mari moralisti ai lumii, care au
scris despre viata asa cum trebuie traita si pe aceeasi tema se inchegau
si discutiile pe care le purta. “Ceea ce am constatat - cu
placere, cu bucurie, de fiecare data – era ca domnul Viorel Arama
“traia” efectiv imperativele morale respective, viata, personalitatea
lui fiind “croite” pe aceste “calapoade” spirituale.”
Pasajele de meditatie te trimit cu gandul la sensuri mai adanci
ale rostului vietii. In povestirea “Vulturul si gaina” plecand de la povestirea
cu acelasi titlu a lui Anthony de Mello, devenita aproape
folclor, face o asemanare cu o intamplare auzita de curand. In final,
ramai cu cartea deschisa si cu gandul la incurcatele ite ale viatii.
Este cuceritoare ca o adevarata vraja simplitatea si limpezi-
mea exprimarii. Fraza se desfasoara
domol, e curgatoare,
densa: “tipograful e un om cu o
deschidere mult mai larga spre
cunoastere, spre Lumina. Asa a
intrat in vorbirea curenta sintagma
“Lumina Tiparului”, de care mesterul
tipograf e legat precum firul
de apa de propriu izvor…”
Meditand la soarta eroilor, ne
spune: “Cate unul, cate unul, oamenii
aceia au disparut, dar, uite, Elena Buică
nu i-a luat pe toti Nimicul, mai
traiesc unii, sunt, e adevarat – un
adevar crud – tot mai putini, iar omul acesta pe care l-am oprit eu,
chiar de Ziua Eroilor, ratacit in multimea aceea mare a Bacaului, se
numeste Badei Constantin, are 85 de ani si locuieste in Racaciuni.”
Cartea “Liliacul alb” are si un adaus pe care l-a intitulat “Al treilea
zbor” in care prezinta imagini din Canada, venit a treia oara in
vizita la fiica sa, Lucia. Pentru ca traiesc pe aceste meleguri, am
putut sa gust cu deplina satisfactie descrierea si comentariile despre
realizarile si frumusetile acestei parti de lume atat de indepartata
de tara noastra. Ochiul exersat al ziaristului a observat aspecte
pe care le-a zugravit cu aceeasi admiratie si dragoste pentru frumos
si adevar, pentru omul care sfinteste locul. Canada i se pare ca
este tara care iti da senzatia ca te afli intr-o lume ireala. Admira
cultul pe care canadieni il au pentru respectarea legile tarii. Atractiile
sunt foarte felurite, unele intruchipeaza fanteziile cele mai inaripate
dublate de tehnica de-a dreptul uluitoare. Vechile
scrancioabe, cunoscute noua din copilarie, modernizate acum in
unele din marile parcuri de distractie, iti lasa impresia ca “n-ai timp
nici sa tipi ca lumea”. Intalnirile cu romanii stabiliti in Canada l-au
facut sa traiasca “emotii adanci”. A asistat cu deosebita satisfactie
de intelectual la una din intalnirile colaboratorilor publicatiei “Observatorul”
din Toronto. “Am asistat cu bucurie si cu interes, aici,
atat de departe de Romania, la ceea ce am numit o solida punte
aruncata peste prapastia uitarii de neam si de tara, caci oamenii
acestia, tineri sau la varsta senectutii, mi s-au dezvaluit ca romani
adevarati, partasi, pana la cea mai adanca tainita a sufletului lor,
de dragostea si respectul pentru patria-mama, de nostalgia pentru
plaiurile natale, in numele carora creeaza pastrand spiritul romanismului
(pag. 225). Am convingerea ca acolo am gasit chiar tara
mea de la Dunare, atat de departe geografic, dar atat de prezenta
ca spirit, ca act de cultura, ca Lumina…” (pag.227).
L-au impresionat romanii-canadieni prin simplitatea si sinceritatea
lor, dar si prin caldura cu care pastreaza in suflet dragostea
pentru tara de unde provin. Relateaza parca cu emotie in glas despre
un gest al muncitorului Iota Baciu, chemat de Lucia, fiica autorului,
pentru o reparatie in casa. Intrebat daca este roman, “
raspunzandu-mi “da, sunt roman”, a pus mana in dreptul inimii. Un
gest din care aveam sa inteleg, odata in plus, ca munca nobila a parintilor
acestor tineri, a Bisericii, de a pastra identitatea de neam,
de a pastra limba si obiceiurile si cultura noastra, da roade puternice”.
Nu de putine ori, in insemnarile autorului apar chipurile preotilor
vrednici de toata lauda, asociatii culturale, aspecte din viata
comunitatilor romanesti din localitatea Kitchener, Toronto si Hamilton
sau intrunirile romanilor de la Campul romanesc, o zona care
este proprietatea romanilor in care ei se alfa ca in propria tara.
Frumusetea unica a Cascadei Niagara, a centrului orasului Toronto,
a insulei invecinate, a muntilor, a lacurilor, a multor zone canadiene,
a minunatelor covoare de flori cultivate cu dragoste,
linistea si calmul vietii canadiene il fac pe autor sa isi trimita adeseori
gandul spre acest colt de lume si dupa ce a ajuns pe plaiurile
bacauane.
Dar oricat de mult l-au atras aceste frumuseti din Canada, caci
“momentele traite sunt incantatoare, de neuitat, locurile mele (din
Romania) mi se par mult mai aproape inimii, ele fac parte din mine,
cu ele ma identific, in ele se afla iluziile, bucuriile si sperantele
mele.”
Cand am terminat cartea de citit, am avut un sentiment de tristete
ca ma despart de o lume pe care o simteam ca imi apartinea
sufleteste si mie si ca sunt nevoita sa intrerup dialogul de comuniune
intima ce se stabileste intre autor si cititorul caruia i se atredeaza,
dar si de regret ca asemenea scrieri nu se alfla mai aproape
de lumina cunoasterii in tara noastra.
www.oglindaliterara.ro 4615