poezie - Oglinda literara

EVENIMENT
PREMIERĂ DE MARE SUCCES LA TEATRUL MUNICIPAL FOCŞANI
„Teatrului nu-i cerem să reproducă ci să creeze. Nu vrem să ne
dea iluzia vieţii, ci dimpotrivă, certitudinea iluziei”, scria Mihail Sebastian.
Cred că, în cele două seri ( 9 şi 10 mai ) de reprezentaţii ale piesei
„Tache, Ianke şi Cadâr”, după Victor Ion Popa, trupa Teatrului Municipal
Focşani s-a achitat, aş spune, cu brio de sarcina de a realiza
„certitudinea iluziei”.
Victor Ion Popa (1895-1946) a fost, în scurta sa viaţă, o personalitate
puternică, ancorată, prin toate fibrele talentelor cu care a fost
dăruit, în realităţile sociale, şi mai ales, culturale ale vremii pe care a
traversat-o. Romancier, dramaturg, caricaturist şi desenator de talent,
regizor, director de teatru, profesor de arta actorului la Conservatorul
din Bucureşti, scriitorul şi-a folosit toate resursele pentru
animarea vieţii teatrale din România interbelică, iniţiativele sale privind
necesitatea unei puternice dramaturgii autohtone destinată deopotrivă
copiilor şi adulţilor fiind bine primite în epocă, dăinuind şi după
moartea sa.
Principalele lucrări dramatice acceptate şi intens jucate în timpul
vieţii sale: „Ciuta”, „Muşcata din fereastră”, „Răzbunarea sufleurului”,
îi aduc meritate elogii în presa de specialitate. Mai mult,
succesul fulminant al piesei „Ciuta”îi aduce, în 1923, Marele Premiu
Caragiale.
Este mulţumit de propria sa muncă, se putea spune chiar fericit
până la reprezentarea, în 1932, a piesei „Tache, Ianche şi Cadâr”.
Deşi o elaborase cu febrilitate, deşi conţinutul se racorda la realităţile
vremii şi răspundea unor frământări oarecum inerente în perioada
respectivă, piesa nu are succes. Dimpotrivă! Cade la premieră! Plin
de amărăciune părăseşte Teatrul Ventura şi-pentru un timp- activitatea
de dramaturg, ocupându-se de romanele care vor apărea în curând.
Între acestea romanul „Velerim şi Veler Doamne”, deosebit de
bine primit de critica literară, ecranizat, târziu, după moartea scriitorului.
Dar destinul piesei nu se scrisese
încă. Însuşi destinul de dramaturg foarte
jucat este, oarecum, postum. O întoarcere
spre repertoriul clasic face ca piesele
sale să fie montate pe mai toate
scenele mari din ţară, după moartea
scriitorului. Între acestea şi „Tache, Ianke
şi Cadâr”.
Începând cu anul 1956 piesa se înscrie
pe orbita maximei popularităţi.
Montată la Teatrul Naţional din Bucureşti,
cu o distribuţie de excepţie, ( Ştefan
Ciubotăraşu, Jules Cazaban,
Octavian Cotescu, Mircea Albulescu )
cunoaşte nu mai puţin de 848 de reprezentaţii
şi se bucură de cronici apreciative
în presa vremii. În 1957, la Teatrul Naţional Timişoara, este cap
de afiş pentru 145 de reprezentaţii. Teatrul din Bârlad (urbea natală
a dramaturgului) oferă, în timp, patru versiuni în regii diferite ale piesei
devenită deja celebră. În 1971 trupa de amatori a sindicatului „Sanitas”
din Focşani intră în concus, în cadrul „Bienalei Caragiale”, cu
„Tache, Ianke şi Cadâr”. Şi tot în 1971, Naţionalul bucureştean reia
piesa în regia actorului Ion Finteşteanu, iar în 2001, regizorul Grigore
Gonţa pune , din nou, tot la Teatrul Naţional Bucureşti bazele unui
succes care dăinuie şi azi. Astfel piesa lui Victor Ion Popa trăieşte, cu
fervoare, o nouă viaţă.
Subiectul piesei atrage prin simplitate şi ancorarea directă în
viaţă.
Pentru Victor Ion Popa - scriitor de factură semănătoristă - provincia,
noţiune ce include deopotrivă oraşul, târgul, satul, reprezenta
mediul ideal care perpetua valorile etice tradiţionale. Aici erau respectate
cutumele,aici „modern” însemna ascultarea faţă de părinţi,
perpetuarea meseriilor, viaţa tihnită, destul de ştearsă dacă n-ar fi
fost „mahalaua” cârtitoare şi pestriţă. Falsul conflict între etnii, prietenia,
adevăratul sentiment uman care leagă personajele, comicul de
limbaj şi de situaţii fac din piesa „Tache, Ianke şi Cadâr” un domeniu
ofertant.
Şi chiar dacă în Focşani încă nu s-a stins ecoul remarcabilei
realizări din 2001 a Naţionalului bucureştean care are în distribuţie pe
inegalabilii Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Valentin
Uritescu şi pe mai tinerii Monica Davidescu şi Mihai Călin, trupa Teatrului
Municipal are curajul să reînvie cu aplomb, cu vervă şi mare
poftă de joc personajele bătrânei piese.
Sub bagheta maestrului Nae Cosmescu pe scena focşăneană
prinde viaţă atmosfera târgului în care toţi se cunosc, ştiu ce pot şi ce
vor şi în care doar trecerea trenurilor şi ţârâitul greierilor tulbură tihna
după-amiezelor şi nopţilor de vară. Vestea că cei doi copii, Ana şi
4626
Ionel, hotărăsc să se căsătorească
bulversează mahalaua. Prietenii
de zeci de ani se zdruncină. Bănuielile,
alimentate de „înţeleptul”
Cadâr, care-i ajută pe copii să
fugă, produc o aşa mare tulburare
încât cei doi negustori prieteni
Tache şi Ianke care-şi ascund o
perioadă „complicitatea” la fuga
copiilor, sunt aproape de faliment.
Cadâr, salvat la momentul oportun,
de răzbunarea celor doi, este motorul
real al întregii acţiuni. Cei doi
tineri „moderni”se întorc la matcă
şi împreună realizează, de data
aceasta o societate cu adevărat
modernă: „Tache, Ianke şi Cadâr Georgeta Vioreanu
S.R.L.”
Flerul şi experienţa regizorului
au făcut ca aducerea în contemporaneitate
a piesei să nu deranjeze prin stridenţă. Telefoanele
mobile mânuite de „baba Safta” şi de Ianke, precum şi steguleţele
reprezentative care împodobeau modestele căsuţe ale celor trei negustori,
au adus un abur de modernitate inofensiv dar de un comic
irezistibil care a smuls ropote de aplauze.
Măiestria regizorului Nae Cosmescu realizator şi al scenografiei
şi al coloanei sonore s-a remarcat prin alcătuirea distribuţiei, foarte inspirată.
Tache (Sorin Francu), moldovean molcom, ceva mai greoi şi
mai aşezat, întocmai cum cerea personajul, a fost, oarecum, opusul
lui Ianke (Adrian Damian). Firav şi aproape inconsistent fizic,acesta
este spiritual, pus pe glume în orice împrejurare,
ocupă toată scena cu verva
sa, nu vrea să-şi piardă clientela dar nici
să-şi nenorocească fiica, fapt pentru
care acceptă mai uşor propunerea lui
Cadâr. Acesta, în persoana lui Mihail
Spiridonescu, este cel care ascultă, gândeşte
şi chibzuieşte atât de bine lucrurile
încât până la urmă toată lumea e
mulţumită. Experienţa, talentul şi pofta
vizibilă de joc a celor trei au atras ropote
de aplauze, personajele principale cărora
le-au dat viaţă constituind nucleul în
jurul căruia au gravitat toţi ceilalţi. O figură
aparte a creat actriţa Paula Grosu
în „baba Safta”,nedezminţitul ei talent şi
dăruirea cu care şi-a îmbogăţit personajul
bucurându-se de aprecierea publicului. Un Iţic cu pretenţii, reprezentant
„ofiţial” al Comunităţii evreieşti, mânat de interese personale
pe care nici nu se străduieşte să le ascundă a fost partitura, bine tratată,
a actorului Valentin Cotigă.Obişnuit cu postura de june prim şi
aspirant la mâna unor tinere domnişoare, cum l-am văzut şi în multe
alte piese, Adrian Rădulescu şi-a onorat rolul adăugându-i o mai
mare doză de modernism. Pe rol, Ana, cea care suferă cel mai mult
din pricina îngustimii de vederi a tatălui, a fost interpretată de noua
achiziţie a Teatrului Municipal Focşani, mai tânăra Cristina Şerbu.
Toţi actorii au făcut roluri de zile mari. Bineînţeles pe măsura
partiturii repartizate. Echipa – în care nu uităm să includem cu cuvinte
de laudă şi serviciile „de culise”, adică:sonorizarea, luminile,
realizatorii decorurilor şi costumelor, regia tehnică şi muncitorii de
scenă – toţi au răspuns cu promptitudine şi acurateţe cerinţelor regizorale.
Şi publicul a plecat mulţumit şi satisfăcut!
Iar Teatrul Municipal şi-a mai înscris în palmares un succes!
Şi a mai fost ceva! În afara „complotului” din piesă un alt „complot”
a fost pus la cale de colegii Paulei Grosu. Actriţa focşăneană a
împlinit 55 de primăveri, o dată ce e născută primăvara, pe 12 mai.
Dar din acei 55 de ani 40 au fost dedicaţi scenei. Cu dragoste, cu
pasiune, cu tenacitate. Ea, câştigătoarea primului Trofeu al Festivalului
de Muzică Uşoară „Florentin Delmar”, la vîrsta de nici 16 ani, a
adăugat an după an „flori de nu mă uita” la coroana ce-i aureolează
cariera. De aceea, în aplauzele sălii, cu emoţie, directorul teatrului,
actorul Sorin Francu i-a oferit un frumos buchet de flori, felicitând-o
pentru ce-a realizat şi dorindu-i tot ce se cade în astfel de împrejurări.
Cu glasul gâtuit de emoţie şi cu lacrimi de fericire şi de surpriză pe
obraji, actriţa a mulţumit publicului pe care l-a considerat întotdeauna
adevărata sa familie.
Şi aşa s-a încheiat încă o seară frumoasă în Focşani.
www.oglindaliterara.ro