poezie - Oglinda literara

EVENIMENT
Cruciada copiilor în Ţara Oniria
Ionel Bota
Naţionalismul xenofob al ultimelor decenii a îndepărtat
potenţialii cititori de romanul istoric astfel că şi acest
gen a rămas să reprezinte încă un sector în recuperare. Sunt
destui tineri talentaţi care n-au ajuns cunoscuţi, mai ales autori
de romane istorice fiind, din cauza reticenţei generalizate.
Un astfel de autor, Ghenadie Postolache, a avut şansa
unei apariţii la Editura Dacia, după ce un volum de nuvele şi
un roman îi fuseseră tipărite la Chişinău dar fără voga aşteptată,
în pofida unor distincţii obţinute la două târguri de
carte în capitala Basarabiei sau premiului uniunii autorilor deacolo.
Cavaleri şi paharnici (Cluj-Napoca, Editura Dacia,
2003, 230 p.), roman solid, cum îl salută Al. Cistelecan subliniindu-i,
între alte trăsături de autenticitate, neliniştea şi angoasa,
premoniţia, agonia, febra, halucinaţia, arta evocativă,
rafinamentul şi violenţa, este o carte în care, dincolo de obsesia
(epică) a perfecţionării formei, recuperările timpuluiistorie
sunt şi generatoarele monologului suprapus. Din astfel
de interferări şi interferenţe s-a născut materia unei povestiri,
cu subiectul pliat pe oameni şi evenimenţial medieval.
Este cartea clivajelor mentale europene
Occident-Orient, a analizelor conflictualului latent
într-o lume brutal traversată de afectaţia religiosului
şi de colecţionari de utopii mai mult sau mai
puţin politice. Percepţia lectorului ar trebui guvernată
de realitatea unui fenomen din istoria
acelor vremuri, „cruciada copiilor”. Numai că
avem în eroii cărţii personaje bine lucrate, oameni
şi tipuri umane pe care talentul autorului îi
evidenţiază în toată exemplaritatea lor. Cavalerul
Ulrih este un ludic grosier, grecul Marco e un supravieţuitor
pentru că-şi aşază propriul evenimenţial
sub semnul fascinaţiei, Oda reprezintă pe referentul
epicităţii speculative, întruchipând personajul mai adecvat,
cumva, jocurilor vieţii şi morţii în deşertăciunea evului bolnav.
Maluc şi Ahia, Muhi şi Hairrid, alţi tineri şi tinere, nu pot
gusta din poezia vieţii la vreme de războaie dar ştiu să guste
din plăcerile gândului fugar. Mulţi dintre copiii participanţi, prin
voia istoriei sau prin voia autorului, la acest impresionant
construct epic sunt eroii care gândesc cu o maturitate mult
peste cota contemporanilor, fie capete încoronate, fie ierarhi
ai bisericii, fier nobili cu varii funcţii civile, politice, militare.
Toţi sunt, la unison, exponenţii acelei referenţialităţi palpabile
care, iarăşi precizăm acum, prin harul prozatorului, regizează
ritmările textului în consonanţă cu tragismul paginilor
din cronica unei eşuate cruciade. În fapt, prima parte a romanului
se fundamentează tristadial, eros-război-moarte
fiind elementele unei ecuaţii de aşa-zisă insolitare a subiectului,
a povestirii. Sunt excepţionale pagini care pars scrise
sub presiunile visului romantic, protector al acestui imagism
mustind de autentic: „Spatele, spatele copiilor, spatele alb al
coloanei de ouşti înaintând silenţios spre Pământurile Sfinte.
Talazul străveziu, uşor crenelat, unde inimile, înmănunchiate
într-o imensă meduză solară, făceau să se vadă la distanţa
mâinii întinse Şi Kölnul, şi Roma, şi Durostorul, şi Constantinopolul;
cu nucleul încins, indestructibil, cu carnea translucidă,
însă, mâncată de sare, urcând spre o suprafaţă oprită
ochilor, dându-i fiecărei aşezări înţelegerea şi exaltarea propriei
distanţe dar şi a propriului întuneric. Spatele hoţilor părăsind
în fugă locul crimei, spatele preotului, coloanele de
copii, spatele femeii, al bărbatului. Ah, iată ce era la mijloc.
Plecarea, repudierea, dezbinarea. Spatele – simbolul luptei
pierdute.” (p. 126)
Cartea este, deci, o cronic[ a unei Europe debile, în
căutarea propriei identităţi. În partea a doua, lumea, sensurile
ei se concentrează seducător în culorile epocii, eroi, caractere,
locuri, atitudini, pe care eul scriptor le creionează
instinctual, de parcă le-ar fi contemporan. Povestitorul călăreşte
un părăginit zgribţor, nicidecum un Pegas confortabil,
prin nouri sau cer senin. Aşadar, prozatorul e un fotograf dibaci,
Marcos, Vanghelios, Vicenzo, pescarii de Durostorum
şi călugării dominicani, Clauss ori bogomilul bulgar Zvonimir,
dalmaţii şi balcanicii, Nicola şi Filipo, Cosmin,
Velko, Vuk şi Dobrotiţă, mama Elena populează
traseele transcendentale, din Europa în Orientul
Apropiat, sunt martorii surpării unei lumi şi părtaşii
dorinţei renaşterii alteia, în armonie, dar totţi
sunt în opoziţie cu iluzia consensului social: „Lucrul
cel mai straşnic – gândeşte Marco, peste tot
însoţit de Hairrid – e să nu vrei nimic; să mori fiindcă
le ştii pe toate. Dar poate în aceste clipe înveţi
cu adevărat să nu ceri, lăsând să curgă
darurile dintru început către unica lor închinare.
Şi dacă uneori nu te trezeşti, moartea nu e preţul,
ci agonia deznădejdii, achediei, a demonului
amiezii care n-a prins să păşească în faţă.” (p. 186) Amintirea,
precum la marii cronicari ai neamurilor, are un rol stratifiant
de parcă autorul ar dori să transfere totul undeva,
aiurea, să zicem eventual în Ţara Oniria: „Memoria refuză în
aceste clipe să te slujească, acaparată pe de-a-ntregul de
investigaţia mentală care diseacă lucrurile şi le plasează doar
la vederea unui viitor apropiat, memoria se aserveşte în cele
din urmă instinctului de autoconservare, care-şi refuză şi mai
mult o relaxare, văzând aievea, într-un mod flagrant, pericolele
suspendate.” (p. 181) În partea finală ( treia), romanul
dobândeşte statutul unei scrieri neconvenţionale, e un jurnal
sfidând ritualul epicităţii pe care l-a consacrat întâia parte a
povestirii. Ieromonahul Isidor e un personaj fascinant, tensiunea
confesivă e alimentată dinspre stanţa afectuoasă a
eroilor spre ţinta destinului lor unifiant. Fiecare din eroii exponenţiali
coboară în templul sinelui iar acolo, ştiu şi ei asta,
brutal întreruptă, aventura continuă.
Cu acest roman, ţesut vivifiant şi întreţinut ca o construcţie
polifonică, Ghenadie Postolache se poate aşeza liniştit
într-unul din fotoliile de gală ale prozei noastre
post-decembriste.
www.oglindaliterara.ro
4599