poezie - Oglinda literara

ATELIER
Viorel Dinescu – Erosul şi corelatul său euforic
Sunt ani buni de când îl urmăresc şi citesc cu interes pe
poetul gălăţean Viorel Dinescu. Nu l-am avut în graţii din graţii din
totdeauna, dar mă intriga, într-o vreme, cu mulţi ani în urmă, cu lecturile
lui epistemice, despre care dădea seama într-o revistă de
largă circulaţie. Aflasem că-i profesor de matematică, dar eram surprins
de bogăţia lecturilor sale, de seriozitatea tranşării sale la lecturi
grele, mai puţin accesibile tinerilor obişnuiţi. Răsfrângea o plajă
livrească întinsă – de la Mircea Eliade la Ştefan Lupaşcu şi mă surprindea
lejeritatea cu care se mişca prin ostroavele cu idei şi probleme,
dificile chiar şi pentru cei cu o îndelungată ucenicie filosofică.
Dar toate acestea se întâmplau cu mulţi ani în urmă, în
vremea altui regim politic, când verbul se pronunţa cu fereală iar intelectualul
era privit cu suspiciune şi cu bănuiala de disident potenţial.
Nu mai ştiu de lecturile lui ulterioare, dar ştiu că s-a repliat
bine în matca poeziei şi şi-a edificat un statut bine apreciat printre
confraţii săi din lumea scriitorilor. Am mai avut ocazia să scriu despre
poezia lui.
Acum însă, în volumul „Eros-Arteros” (Editura pentru Literatură
şi Artă, Chişinău, 2008) se consacră, văd, unei teme exclusive
şi bine bătătorită de poeţii din toate timpurile. Iubirea şi ura
(discordia), credea Empedocle din Avrigent, cu peste două milenii
în urmă, reprezintă principiile fundamentale care agită şi pune în
mişcare întreaga mecanică a lumii, construieşte şi deconstruieşte,
uneşte şi separă, în proporţii variate, în funcţie de prevalenţa unuia
sau altuia dintre principii. Ulterior, fenomenologia Erosului s-a mai
complicat, a fost înserat într-o tetrarhie a familiei, alături de Antares
(aversiunea, ura, discordia), Himeros (dorinţa) şi Pathos (pasiunea,
patima).
Viorel Dinescu extrage din această tetralogie doar dualitatea
Eros-Anteros şi-şi decontează demersul poetic din dialogul
celor două principii binomice. În unele poezii predomină Erosul, în
altele Anterosul – acesta din urmă fiind înţeles mai mult ca un Eros
răsturnat, cu o funcţie mai mult catalitică decât opoziţională. „Vino
în casa mea aşezată pe lună / Prin spaţii translucide înaintează lin
/ Femeia e născută din iubire şi ură / Ascultă cum sună monede de
pelin // La geamul meu a răsărit ciudată / O stea venită de undeva
din senin / Vei fi mai sigură ca niciodată / Ascultă cum sună monezi
de pelin // Şi-am să te plimb prin ore îngheţate / Printr-un întuneric
ostil şi deplin / Să auzi cum în inimă-mi bate / Un tezaur cu monede
de pelin // Doar pentru tine strâns-am în pahare / Monezile
pelinului, amare” („Monede de pelin”).
Până la urmă, poetul evită disjuncţia celor două principii
antinomice prin recursul la liantul feminin, care neutralizează tensiunea
opoziţională dintre cele două principii disjunctive. El, principiul
feminin este, de departe, singurul care poate evita cearta dintre
opoziţii, circulă prin cele două simţăminte potrivnice lejer, ca printrun
sistem de vase comunicante şi se pliază alternativ sau concomitent
pe unul sau altul din elementele dualităţii. „Putea fi doar o
lungă nerăbdare / Născută-n fila goală-a unei cărţi / De nu te-aş fi
Cuiva care şi-a propus cu orice preţ să
devină scriitor
În plin exces de fantezie
Cu neastâmpăr şi emfază
Trudeşte greu pentru o frază
Dar nu-nţeleg: de ce o scrie?
4606
Unui critic „imparţial”
Devii căţel, în verb, nu-n trup
Când scrie cineva din grup
Dar te transformi subit în fiară
De-ncearcă cineva de din-afară.
E P I G R A M E
Virgil Lovin
Unui critic vehement care n-a scris niciodată
ceva pe măsura pretenţiilor sale:
Îţi verşi năduful pe oricine
Timid, peniţa şi-o înfinge
Te crezi arbitru, dar ştii bine
C-ai dat mereu pe lângă minge
Unui semidoct care a înţeles la timp că
în viaţă poţi obţine incredibilul dacă eşti
băiat descurcăreţ:
Lipindu-se abil de-un grup
Cu mult tupeu şi mult „Hei rup!”
Şi practicând stilul „Atent”
Se pricopsi şi cu talent.
schimbat trăgând la sorţi / Pe un
arhaic semn de întrebare // Dar nu
am vrut să ştiu mai dinainte / Ce
vorbe goale-or creşte între noi /
Într-o tăcere verde şi cuminte /
Cu ochi enormi de gheaţă şi noroi
// Exişti între cuvinte suspendată /
Intenţie ce nu s-a formulat, / Precum
un vers pe care niciodată /
Nu ţi l-am scris sau nu l-am terminat
// Dar a rămas un gând care Ionel Necula
mă roade: Poate c-au fost născuţi
să fim străini / Sub ceru-acesta
peste care cade / O albă miazănoapte grea de crini” („Între cuvinte
suspendată”).
Cine s-ar fi aşteptat să-ntâlnească la Viorel Dinescu o poezie
rece, aspră, distantă, cum se-ntâmplă de obicei în poezia matematicienilor,
vor constata că s-au înşelat. Viorel Dinescu scrie o
poezie caldă, unduitoare, cu patos şi cu toată simţirea conectată la
frisonările Himeros-ului. Nu-şi înfrânează dorinţele şi nici nu le exacerbează
transvazându-le în patimi înfiorate, dar le drenează în registru
poetic şi realizează o poezie aferentă şi cu bemoli optativi la
cheia demersului poetic.
Spunea Blaga: „Poetul este nu atât un mânuitor cât un
mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi
le aduce în stare de graţie”. Viorel Dinescu este foarte aproape de
această cerinţă a filosofului din Lancrăm. „Înlătur iarăşi porţile dearamă
/ Şi înspre tine singur le deschid / Aud c-ai coborât din noi în
ramă / Şi că pluteşti prin ore ca prin zid // Nu te adun din cioburi risipită
/ Şi-n cărţi mi-apari din ce în ce mai rar / O nepăsare fără de
hotar / Te-a aruncat pe ultima orbită // Rămaşi în sânu-aceleaşi spirale
/ Înconjuraţi de voci adânci şi reci / te bănuiesc în depărtări cum
treci / În căutarea orei ideale //. Şi când din nou se-adună vechea
dramă / Izbesc în noapte porţile de-aramă” ( „În golul unor porţi
de-aramă”).
Viorel Dinescu ştie că opera împlinită, monumentală reclamă
o jertfă la temelie, la fundament. N-are dezinvoltura Meşterului
Manole, dar ştie că jertfa e necesară. Şi cum materia primă cu
care lucrează poetul e constituită din cuvinte, reface gestul jertfelnic
al Meşterului de Argeş prin recursul la actul sacrificiului în cuvinte
şi prin cuvinte. În fond, jertfirea este în egală măsură sacrificiu,
dar şi o formă de înveşnicire şi de transgresare a vremelniciei. De
asta spun, departe de a fi antitetice, Erosul şi Anterosul coabitează
la încrustarea în timp şi-n durată a celui mai nobil dintre simţămintele
omeneşti. Peste toate antinomiile lumii guvernează eternul feminin,
invocat odinioară de Goethe, care aşază toate în matca lor
firească şi veghează la normalitatea devenirii umane. În această
perspectivă se înscrie şi poezia lui Viorel Dinescu – imn şi elegie
inubliabilă la devălmăşiile Erosului şi misterului feminin.
www.oglindaliterara.ro
La Salonul literar „Dragosloveni” s-a
demonstrat că orice este posibil în literatura
vrânceană:
E promovat, că lumea-i mică
Chiar „Sancho Panza”-a lui Mitică
Când arta-i slugă la dârloagă
Vezi scriitor şi-ntr-o mârţoagă.
Aceloraşi:
Sunt norme-aiurea, uneori
Impuse pentru scriitori
Să ceară, auzi, ce utopie
Să ai habar de-ortografie!