poezie - Oglinda literara

Răşinarii familiei Cioran
Se-nţelege că în cei şapte ani de detenţie n-
a ştiut nimic despre familie şi despre ceea ce se
petrecea în ţară. Erau izolaţi ca-ntr-o leprozerie.
Că nici eliberarea nu reprezenta decât intrarea
într-o leprozerie mai mare avea să se convingă la
sfârşitul anilor de calvar.
***
Liber într-o lume înregimentată
Când Aurel Cioran şi-a încheiat stagiul de detenţie
comunistă, în 1956, România era deja bine
virusată ideologic, schimbată la faţă cum ar fi spus
fratele său, dar nu în sensul pe care îl procesase
scepticul, ci într-o formă proletcultistă şi imundă.
Începea un ciclu de viaţă nou, dar nu lipsit de umilinţe,
de vexaţiuni şi de toate mizeriile care definesc
un regim totalitar. Nu intra într-o libertate
firească, ci în surogatul ei, într-o lume în care totul
era dirijat, aliniat şi impus în regim imperativ, heirupist.
“Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, se
scanda peste tot într-o formă nevrotică, ameninţătoare
şi spăimoasă, care excludea echivocul.
În anul 1956 a avut loc revoluţia din Ungaria,
pretext excelent pentru atotputernicul partid comunist
de la noi şi pentru braţul său de nădejde,
securitatea, să-şi sporească veghea şi suspiciunea.
Trecuse doi ani de la lichidarea lui Pătrăşcanu
şi Dej stăpânea peste ţară cu mână de fier – sigură
şi neînduplecată când era vorba de păstrarea
puterii. Cei din apropierea lui au înţeles că
dincolo de masca bonomiei afişată ocazional pândea
o ferocitate devoratoare.
Şi prietenia “de nezdruncinat” cu fratele răsăritean
curgea bine dar Dej trebuia să mai dea un
examen şi să convingă printr-o nouă probă de devoţiune.
Prilejul l-a constituit revoluţia din Ungaria
când dictatorul român n-a stat o clipă pe gânduri,
a intrat în joc şi-a regizat cea mai netrebnică farsă.
Aceasta este lumea în care plonjează Aurel
Cioran după cei şapte ani de recluziune şi de penitenţi
impusă. Cu eticheta de “fost deţinut politic”
lipită de numele său era greu să se rostuiască în
vreo slujbă. Purta, totuşi, răspunderea familiei şi
trebuia să găsească ceva chiar sub demnitatea şi
pregătirea sa. Bunul său părinte era deja de mai
multă vreme, scârbit de viaţă şi bolnav cu puţine
şanse de însănătoşire. Se va săvârşi, de altfel în
anul următor, 1957.
Primul eşec în tentativa obţinerii unei slujbe
l-a înregistrat la Muzeul Brukenthal din Sibiu, unde
se dusese cu un prieten medic. “Notez, se confesa
lui Dan C. Mihăilescu, că prietenul meu era medic
şi-i salvase pe cineva din familie. I-am spus doleanţa.
Când am plecat, ne-am oprit amândoi năuciţi
în fond ce-a vrut să spună că nu poate angaja
un hoţ”? A găsit în cele din urmă înţelegere la directorul
unei fabrici din oraş. “I-am explicat situaţia
mea şi m-a angajat. Am fost opt ani muncitor necalificat,
apoi mi s-au recunoscut studiile universitare
şi am fost numit economist” (L.A.I.)
S-a pensionat în 1974 iar scepticul parizian
se arăta mulţumit de noua situaţie a fratelui sibian.
Îi sugera chiar o preocupare pentru umplerea timpului
liber de care dispunea acum din abundenţă.
“Acum, că nu mai mergi la birou, îi scria la 6 iunie
1974, încearcă să descurci povestea asta
(urmare din numărul anterior)
veche…” Sugestia se referea la istoria neclară a
relaţiilor dintre familiile Goga şi Cioran.
Scepticul avea însă tipicul său: o problemă ridicată
într-o scrisoare era reluată, accentuată şi
adâncită şi în corespondenţele ulterioare. La fel
procedează şi în chestiunea pensiei fratelui său.
“Ai să faci ce vrei, adică ai să fii liber ca un zeu…”,
îi scria în epistola din 17 iunie 1974 (“Scrisori… p.
124).
Devenea, oricum, evident că odată eliberat
de povara slujbei la stat va putea gândi şi alte proiecte,
chiar şi la vizitarea fratelui său aflat pe tărâmul
galic.
De la veghe la templu
După revoluţia din decembrie, Aurel Cioran a
considerat că este de datoria sa să contribuie la
inducerea unei imagini bastion al gândirii reacţionare.
Decenii de-a rândul, opera îi fusese interzisă
iar cititorii mai tineri aflase câte ceva despre el de
la posturile de radio străine. Trebuie introdus în circulaţie
publică şi, mai ales, trebuia distribuit întrun
sistem de asociaţii şi înrudiri epistemice pentru
a fi receptat în toată complexitatea lui contradictorie.
Bibliografia românească, a editării şi receptării
lui Cioran, era îngheţată de mai multe decenii,
aşa că totul trebuia reluat de unde rămăsese cu
patru decenii în urmă. Hulitul Cioran, “ideologul
fascist” din familia trăiriştilor, devenea peste noapte
o personalitate copleşitoare, era trecut în programele
de învăţământ şi adjudecat, ca o mândrie
a culturii româneşti.
În problema recuperării lui Cioran, ca şi a
altor emigranţi români erau multe de făcut şi Aurel
Cioran a-ncercat, şi el, să-şi dovedească utilitatea.
Stăruise atât de mult asupra lucrărilor fratelui
său şi a receptării lui în cultura europeană că era,
de departe, unul dintre cei mai informaţi în problemă.
Deţinea o bogată arhivă cioraniană (corespondenţă,
inedite, documente, reviste cu
poziţionări din publicistica franceză) iar cercetarea
ei devenea imperioasă pentru recuperarea integrală
a scepticului.
Aurel Cioran se implică în acest proces de reaşezare
a fratelui înstrăinat în conştiinţa publică a
etniei sale. Participă la colocviile omagiale organizate
în vederea cunoaşterii şi trezirii interesului
faţă de opera eseistului, acordă interviuri articulate
şi decomplexate, susţine iniţiativele lui Eugène
Van Itterbeeck în calitatea sa de coordonator al
Centrului european “de poèsie et de dialogue cultural
Est-Vest «Constantin Noica» din Sibiu, ordonează
corespondenţa din arhiva familiei şi pune la
dispoziţia Editurii Humanitas cele 422 de scrisori
primite de la Emil şi chiar se implică în alcătuirea
unor antologii tematice. În 1996 editează antologia
“Cioran şi muzica” iar în 1997 “Cioran despre
Dumnezeu” - amândouă apărute la Humanitas
sub îngrijirea lui Vlad Zografi. “Identificând aceste
fragmente, spune editorul în prefaţa primei antologii,
de la propoziţii sau fraze şi până la capitole de
mai multe pagini fratele filozofului a oferit editorului
materialul unei cărţi pe care Emil Cioran n-a
scris-o ca atare, dar care se construieşte pornind
de la mai toate cărţile publicate de el, de la articole
şi corespondenţă”.
E o situaţie cu totul nouă pentru Aurel Cioran.
www.oglindaliterara.ro
DEZVĂLUIRI
Ionel Necula
O situaţie ameliorată, dacă
avem în vedere că Editura Humanitas,
care obţinuse exclusivitatea
dreptului de editare a
operei lui Cioran în limba română,
îi alimenta cu regularitate
contul cu vărsămintele
dreptului de autor. Ceea ce a
făcut Emil Cioran pentru el întrecea
până şi cele mai optimiste
aşteptări. Nu-i vorbă, de
grijă îi purtase întotdeauna, ba
chiar, în 1973, îl informa că îl
desemnase ca moştenitor testamentar
pentru eventualitatea
că şi el şi Simone ar lichida
conturile cu această lume. “Ţie
ţi-ar rămâne drepturile mele de
autor şi puţinii bani pe care-i
am în bancă (Société Générale,
Agence G. Boulevard
Saint-Michele, Paris V-e). Dar
o să-ţi trimit o scrisoare mai
detaliată în legătură cu asta,
probabil de Londra” (“Scrisori
… p. 110). La Londra urma săşi
petreacă vacanţa şi nu ştim
dac-a mai revenit asupra problemei.
Oricum, volumul de
corespondenţă apărut la Humanitas
în 1995 nu mai conţine
şi alte referiri asupra
acestui aspect.
Ne imaginăm însă că
prea bogat nu a fost niciodată.
Deşi cărţile lui erau editate în
mai multe ţări europene şi
chiar peste ocean, drepturile
de autor ce i se cuveneau erau
modeste, descurajante şi neîndestulătoare,
Cioran se plângea
frecvent că marfa sa
"n-are căutare", că în Franţa
culturală “un pantofar câştigă
mai mult decât un scriitor”, că
n-are noroc la editori sau c-ar fi
fost mai bine dacă se făcea
“lăcătuş” (cuvânt scris în româneşte).
Nu numai editorii
din Franţa, dar şi cei din Italia
sau de dincolo de ocean se
dovedeau cărpănoşi când era
vorba de drepturi de autor.
Ulterior însă, situaţia sa
materială se îmbunătăţeşte şi
în iunie 1980, când Aurel trecea
printr-o mare depresie şi
î
4611