poezie - Oglinda literara

ESEU
Panait Istrati, căutătorul de ideal
Mărturisire imaginară către cititorii săi din secolul XXI *
Eram (sunt încă): „Flacără nestinsă”!
Prietene învins de singurătate, oriunde
te-ai afla pe lumea asta, dezmeticeşte-te şi fii
mare ca bucuria, mare ca durerea, în faţa necunoscutului
ce-ţi dăruie inima lui! Nu târgui
comoara pe care-o ascunzi, pe cea ce ţi se
dăruie!
Viaţa unui artist sentimental, pasionat şi
care a trăit aşa cum am trăit eu, e adesea tot
atât de pasionantă ca şi opera lui.
Arta aparţine Divinului şi trebuie să-i
dăm consideraţia cuvenită. În limba mea sunt
scalvul cuvântului cizelat şi al virgulei care nu
trebuie să lipsească de la locul ei, chiar dacă
nu ameninţă viaţa unui om.
Or, în epoca noastră de universală
confuzie a spiritelor, mai mult decât pe vremea
lui Rousseau, omenirea are nevoie de
învăţăminte.
Cititorii mei nu sunt, şi eu nu vreau ca ei
să fie, această categorie de însetaţi care
aleargă după aşa-zisa literatură de senzaţie.
Eu nu sunt un negustor de emoţii fabricate
între patru pereţi, nu scriu pentru a transforma
cititorul într-un sclav sentimental al dramelor
cu deznodământ, marfă ordinară a unei lumi
ordinare, produs otrăvitor de suflete, opiu literar
destinat să acapareze minţile şi să le întunece
şi mai mult decât sunt de întunecate
când vin pe lume.
Nu sunt un bibliofil şi am oroare de colecţionarii
de cărţi, care nu le deschid nici o
dată. Aş pune însă cu plăcere pe toţi artiştii
să colaboreze la o operă de Artă.
Omul e singur în viaţă. Nimeni nu-l
poate salva de la pieire, chiar şi atunci când
toate bunăvoinţele din lume ar veni în ajutorul
său. Am crezut orbeşte în Ideal; în credinţa
mea şi a altora şi multă vreme n-am fost înşelat.
Egoismul mi-e străin; şi-n amintirile mele
există oameni, respingători la vedere, dar
care au cunoscut egoismul şi mai puţin decât
mine. A uita de tine însuţi în faţa durerii cumplite
a semenului tău este unul din titlurile de
nobleţe ale vieţii omeneşti şi chiar animale.
Am cunoscut oameni care se uitau pe sine
într-un fel care ar merita să te descoperi în
faţa lor.
Sufletele complexe nu sunt întotdeauna
şi voinţele cele mai tenace. E uşor să lupţi cu
pasiuni pe care nu le ai.
Eu ştiu ce înseamnă golul din inimă şi
nimicnicia atåtor valori, ca să mă opresc la
singura satisfacţie posibilă: aceea de-a găsi
suflete mari şi a le iubi.
Sfântă libertate! Izvor de fericire! Nu
există sacrificiu în numele tău care să poată
egala elixirul binefacerilor tale.
Iată credinţa mea. Am crezut în familia
oamenilor cu inimă mare, înlănţuiţi de-a lungul
spaţiilor, impregnaţi de altruism, gata de
sacrificiu... şi la 37 de ani, îmi dau seama,
însă, că aceste virtuţi nu pot fi întâlnite decât
la beţivi şi prostituate. Din cauza asta simt
cum îmi fuge pământul de sub picioare, lăsându-mă
suspendat deasupra unui hău, mai
înfiorător decât moartea.
Trebuie să trăim şi aşa cum nu se poate,
vai! cu visurile!
***
Am o mare sete de a îmbrăţişa un pic
mai mult spaţiu.
Îmi trebuie o bucurie debarasată de mocirla
zilnică, o altă lumină decât cea a coridoarelor,
un petec de cer de unde aş vrea să
privesc în mod liber în viaţă.
Viaţă haină! Îmi furi prezentul, dar eşti
neputincioasă asupra trecutului...
În ochii mei, banul nu joacă nici un rol în
relaţiile dintre oamenii deştepţi, afară doar dea
ajuta un om în nevoie, fie el chiar un beţiv.
Acest fel de-a înţelege viaţa mi-a adus multe
neajunsuri.
Când iubesc şi mă dăruiesc, nu fac
acest lucru decât cu Dumnezeu însuşi, în
multiplele lui reprezentări.
Am fost întotdeauna uluit de artă.
Am crezut că pot să fac artă şi totuşi să
rămân liber aşa cum eram odinioară. Este o
iluzie. Nu poţi să slujeşti în acelaşi timp la doi
Dumnezei.
4620
www.oglindaliterara.ro
***
Am iubit. Iubesc şi voi iubi până la sfârşitul
zilelor mele.
În jurul meu „larvă”; poate şi genii; în
orice caz, nimeni care să privească cu statornicie,
adică să vrea ceva.
Eu nu trăiesc decât în legea dragostei şi
a devotamentului, şi, deşi sunt înşelat în fiece
zi, asta nu înseamnă nimic.
Nu refuz nimănui ajutorul meu, căci suferinţa
îmi face rău; umanitatea mea este,
însă, aceea care munceşte, gândeşte şi iubeşte.
În ceea ce priveşte deşeurile de la manuscrisele
mele [...], le voi păstra, dar sunt
inamicul mediocrităţii în artă; prefer să scriu
doar un volum bun decât zece volume mediocre
sau chiar proaste.
Totuşi, nu e mai puţin adevărat că-mi
pare rău de multe pagini documentare pe
care le-am distrus în trecut şi care astăzi miar
fi fost de folos.
Teribilă este îndoiala şi teribilă noaptea
omului care crede în Dumnezeu şi nu află
peste tot decât un omuleţ cu o barbă lungă,
albă. Eu i-am atins esenţa, am fost orbit de
dragostea şi lumina lui.
***
Cred că prieteniile sunt ca parfumurile
care îţi plac în mod egal. (Vorbesc doar de
prietenia eroică). Atunci... când [un prieten]
este suprimat, este inutil să cauţi o compensaţie:
golul va rămâne mereu.
Sunt fericit. Totul este luptă şi speranţă
pentru învinşi. Merg cu învinşii.
Dar a fost scris să fiu singur cea mai
mare parte a vieţii mele.
Eu nu-mi vând condeiul [...] n-am stăpân,
sunt un om liber.
Iată de ce spun că eu nu scriu ca să ajut
cititorului să adoarmă seara, când intră în pat,
ori să uşurez digestia de după-amiază a sătuilor.
Arta, aşa cum este ea în vremea nostră,
mă dezgustă din ce în ce mai mult: ea nu-i
oferă nimic omului sărman.
...ajung tot mai mult la convingerea
(cumplită convingere) că pretutindeni artele şi
sentimentele sincere se falsifică cu o rapiditate
înspăimântătoare şi că nimic nu mai
poate rezista acestui joc al egoismului omenesc.
Noi vrem să creăm. Alţii distrug.
Nu mai iubesc decât câţiva oameni şi
pasiunile mele. Nu mai am ideal.
Pana şi hârtia mă dezgustă, de îndată
ce încerc, oricât de puţin, să mă mint pe mine
însumi.
Puţini oameni, luptând cu viaţa, au căzut
în genunchi atât cât am căzut eu. M-a trântit
banul, femeia, m-a trântit însăşi sublima prietenie.
Acum în urmă, după cum se ştie, căzusem
aşa de rău că eram gata să nu mă mai
mişc. Şi totuşi, m-am sculat şi mă mişc mai
cu folos ca oricând.
Am trăit toate căutările mele şi toate
despărţirile, plătindu-le, totdeauna, foarte
scump, şi unele şi altele.
...toţi suntem locuiţi de aceleaşi defecte
şi meschinării.
Că unul îşi calcă cuvântul fiindcă e ïmpresurat
de nevoi materiale, iar altul fiindcă îl
roade viermele ambiţiei, dorinţa de strălucire,
şi într-un caz şi în altul, dovada e făcută, că
existenţa nu e posibilă decât cu preţul unor
nesfârşite abdicări.
Dar sunt nenorocit când noroiul mă năpădeşte
şi fericit, să-mi dau duhul, când înhaţ
o rază de la omenirea frumoasă.
Nu mai cred în luptă, nici în om, nici în
prieten.
Adică, eu cred în toate acestea, aşa
cum un câine continuă să se târască pe labele
dinainte după ce şi-a rupt şalele. Eu sunt
acest câine şi Rusia este cea care mi-a zdrobit
şalele.
Rămân un învins şi voi rămâne atâta
timp cât vor exista învinşi.
Lumea suferă şi, noi înşine, deşi, victorioşi,
suferim întotdeauna.
Cine poate bănui câte energii inovatoare
în domeniul larg al vieţii, câţi creatori de
condiţii de existenţă potrivite vremurilor de
mâine se zbat în întuneric, luptă cu valurile nisipoase
şi cad înfrânţi în fiecare zi? Şi aceştia
sunt, doar,
făuritorii lumii.
Fără ei, omenirea
ar fi o cohortă,
o cireadă
de vite. Ei au
săvârşit tot ce
Maria Cogălniceanu
vedem. Pe
aceştia, societatea
de azi – ca
şi toate societăţile
care au
existat până în
prezent – îi lasă
mereu să piară.
Eu nu dau
întâietate suferinţei
unui neam
în dauna altuia.
N-am nici o preferinţă
în materie de durere. Când văd că un
om cade în stradă, eu nu-l întreb cărui Dumnezeu
se închină, ci îi sar în ajutor.
Când nenorocirile vor înceta, adevărul
va începe să-şi croiască drum. Atunci, mă voi
găsi la postul meu, pe care-l păstrez de când
am venit pe lume. El este cel care va rămâne.
***
Eram, sunt încă: „Flacără nestinsă”!
Toate flăcările sunt la fel, ca şi noi, oamenii;
ele nu fac decât să ardă şi ce e rău şi
ce e bun, fără să le pese de dreptate. Or, eu
de dreptate eram însetat.
Pentru stomacul meu, nu vreau decât o
bucată de pâine, dar pentru ochii mei, lumea
întreagă.
O bucată de pâine! e tot ce vreau pentru
viaţa burţii (spunea Adrian) pentru ca sămi
pot hrăni inima şi creierul cu un alt fel de
pâine, care nu e proprietatea oamenilor şi
care nu se cumpără: pâinea sentimentelor şi
a gândirii, singura care-mi justifică existenţa
pe acest pământ.
Îmi închipui că în aceste timpuri, când
religiile se năruie şi toate doctrinele sociale se
dovedesc neputincioase, singur artistul, preot
al Frumosului etern, mai poate reclama dreptul
la direcţia morală a umanităţii.
Să acţionezi singur ? Nu: nu mai sunt
vremurile Cavalerului de la Mancha.
Dar dvs. puteţi să mă judecaţi după propriile
mele cuvinte, conţinute în scrisoarea
către Jourdain. Acolo, da, puteţi să mă judecaţi.
Şi dacă anticomunismul meu, care nu e
nici fascist, nici antisemit, nici Garda de fier,
vă este de ajuns pentru a fi nedrept căci avem
(oricine are) dreptul să nu fie de partea comunismului,
să-l urască şi să-l alunge de la el
de acasă, fără să fie un vândut sau un „haiduc
al Siguranţei” sau orice altceva. Nici, mai
ales, să se creadă că faci asta pentru că ai
primit bani, acuzaţia cea mai abominabilă dintre
toate! Deoarece trăiesc în sărăcie şi sunt
gata să cedez unei Fundaţii drepturile de proprietate
absolută asupra operei mele, după
moartea mea, cu condiţia să-mi asigure
hrana în timpul vieţii. Nu faci asta când ţi-ai
vândut conştiinţa. Dacă voiam să-mi vând
conştiinţa, de când sunt anticomunist, aş fi
avut cu ce să trăiesc în belşug.
Totuşi eu nu pot concepe fericirea unei
vieţi de huzur în mijlocul cruzimii aproape universale
care domneşte astăzi pe pământ şi
care asigură fericirea unui pumn de oameni.
Dacă acesta ar fi preţul îndestulării mele, ei
bine, m-aş mulţumi cu sărăcia mea. Aş lăsa –
cu bună ştiinţă – să-mi cadă din mâini tava de
aur pe care mi s-ar oferi fericirea, în timp ce
altul ar avea parte de nefericire.
Câţi ştiu că arta e o simţire sfântă care
nu se vinde la mezat?
S-ar zice că nu există nici un raport între
viaţă şi morală. Sau sunt eu nebun! Totuşi nu
sunt nici apostol, nici ascet. Dar nu se poate
abdica de la tot!
Visam o omenire care nu va fi niciodată,
care nici nu poate fi, deoarece nu-i în ordinea
firii.
Deasupra tuturor credinţelor uscate şi
şovăielnice, însă, eu pun iubirea caldă ce vine
de la inimă. Sunt gata să iubesc orice om
liber! Aşa am fost totdeauna. Aşa rămân. Nimeni
şi nimic nu-mi va putea schimba o iotă
din ce m-a învăţat viaţa şi din ce îmi simte
inima Ėram, sunt încă: „Flacără nestinsă”!