poezie - Oglinda literara

LECTURI SUB ABAJUR
MĂŞTILE CONTEMPORANILOR
Abordată sporadic, secţiunea SCRIERI POLITICE a
lui Eminescu este încă puţin sau aproape deloc cunoscută
marelui public şi datorită faptului că aceasta încă nu a fost
publicată în integralitatea ei. În 2000 – ANUL EMINESCU –
Editura Timpul, de la Iaşi a publicat în două volume o bună
parte a scrierilor politice semnate de Eminescu, însă nici
această ediţie nu este completă.
În cele ce urmează, vom face referiri la un articol publicat
de Eminescu în Tipul, în care un eveniment editorial şi
cultural, cum este acela al tipăririi cărţii de căpătâi a lui Nicolae
Bălcescu – Istoria Românilor supt Mihai Vodă-Viteazul
–, la un sfert de veac de la moartea autorului, îi
prilejuieşte lui Eminescu, pe lângă aprecierile despre limba
română în care a fost scrisă cartea la vremea respectivă şi
unele reflecţii despre spiritul paşoptist al lui Nicolae Bălcescu,
în opoziţie cu cel al contemporanilor săi „şcoliţi” prin
cafenelele Parisului.
Articolul cu pricina – Bălcescu şi urmaşii lui – a apărut
în Timpul, din 24 noiembrie 1877, p. III şi este reprodus
prima dată în ediţia Clasicii Români comentaţi (sub îngrijirea
lui N. Cartojan), volumul apărând cu titlul M. Eminescu
– Scrieri politice (ediţia a III-a, 1937), comentate de D. Murăraşu
(Editura Scrisul românesc, Craiova).
Prima constatare făcută de gazetarul Eminescu este
aceea că limba română în care a scris Bălcescu era pe deplin
formată, în timp ce la vremea când scrie el acest articol,
„e aproape uitată şi înlocuită prin gazetarilor”
(p. 159). Eminescu nu scapă prilejul să ironizeze deopotrivă
universitari şi gazetari semidocţi, care nu numai că
stâlcesc limba, ci lipsiţi de idei, „fabrică vorbe nouă, risipind
veche zidire a limbii româneşti” (p. 160), simulând astfel cultura
pe care, de fapt, nu o au.
Ironia caustică a gazetarului faţă de tânăra generaţie
sprijinitoare de stâlpi de cafenele pariziene este voit temperată,
prin folosirea câtorva întrebări retorice: „oare tinerimea
(…) care se va întoarce de acolo republicană (de prin cafenelele
Parisului, unde era la modă a face politică – n. n.) şi
îmbuibată cu idei străine (…) va fi mai în stare să înţeleagă
pe acest popor, a cărui limbă şi istorie n-o mai ştie (…) ale
cărui simţiri o lasă rece? (…) Fi-vor destul de înţelepţi ca să
nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare, ci s-o
facă a vedea lămurit că munca
(…) este izvorul libertăţii şi a
fericirii şi cum că cei ce pretextează
că bunurile morale şi
materiale se câştigă prin adunări
electorale, prin discursuri
de cafenea şi prin articole de
gazetă, sunt nişte şarlatani,
care amăgesc poporul în interesul
lor şi spre risipa bunei
Constantin Miu
stări?” (p. 161-162).
În primul rând, să spunem că ideatica primei fraze reproduse
aminteşte de câteva versuri din Epigonii, poem
unde Eminescu uzitează de pluralul colectivităţii, spre a
ilustra, în partea a doua a acestei creaţii, falsa implicare –
în fond o fină disociere de pseudovalori: „Iar noi? noi epigonii?…
Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi,
inimi bătrâne, urâte,/ Măşti râzânde, puse bine pe-un
caracter inimic;/ (…) În noi totul e spoială, totu-i lustru fără
bază; / Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic.”
(s. n.).
În al doilea rând, ideatica celei de-a doua fraze, prin
crudul adevăr pe care îl incumbă, e valabilă şi pentru tagma
politicienilor zilelor noastre. Recitiţi această frază şi veţi
spune, cu siguranţă, că Eminescu pare a fi contemporanul
nostru, el doar şfichiuind năravurile mai marilor zilei, rămase
– atunci şi acum – parcă imuabile Istoria se repetă, din păcate!
Că doar tot el spunea, pe bună dreptate: „Alte măşti,
aceleaşi roluri”!
Finalul articolului relevă scepticismul lui Eminescu
faţă de cultura de import şi politichia implementate – cum
am spune noi azi – de dragul globalizării: „Oare un stejar
care-l rupi de la rădăcină şi-l răsădeşti în mod meşteşugit
într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc cu
toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de
întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul
unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea
franţuzească?” Singura deosebire este că moda franţuzească
nu mai este en vogue, ci eşti cool dacă vorbeşti
anglo-americana, serbând cu tam-tam Valentine’s day sau
Haloowin day.
limpezi pe dinăuntru întru împăcarea cu noi înşine şi cu Dumnezeu,
ne dăruie autoarea prin monostihurile sale din secvenţa Pajişti de
lumină. Cităm câteva: Melancolie∕ Cu albi cireşi, de vreme, prefăcuţi
în tânguiri de bucium ori cavale.∕∕; Livada cu cireşi∕ A vieţii mele
tainică lumină.∕∕; Timpul amintirii∕ Înger străbătând azurul pare timpul
ce-a trecut.∕∕; Timpul trăirii∕ Demon cu sclipiri de noapte, rece şi
indiferent.∕∕; Timpul visării∕ Nimbul frumuseţii sale l-a creat, în noi,
iubirea.∕∕; Clipa∕ Cu perfecta-i destrămare, rotunjind nemărginirea.∕∕;
Timpul speranţei∕ Aripi largi, cât toată zarea, definesc un Zburător.∕∕;
Timpul rupturii∕ Fură mintea, risipind-o pe-al durerilor ogor.∕∕;
Timpul adevărului∕ În perpetuă schimbare: Înger, Demon, Zburător.∕∕;
Timpul depărtării∕ Consumând, prin lumi astrale, traiectorii de
lumină.∕∕; Cronos∕ Fâlfâind din aripi devorează viaţa.∕∕
Nu mai puţin rafinate sunt poeziile din ultima secvenţă a cărţii
intitulată Harfe înstelate ― forme variabile. Preocupată de cât de
mult înseamnă pentru ea divinitatea, căreia crede că-i datorează
totul şi, nu în ultimul rând, vecinătatea cu harul de creatoare cu care
a fost investită, poeta Florica Gh. Ceapoiu, imaginând o întâlnire cu
Marele Anonim, cum l-a numit Blaga, găseşte situarea de maximă
cuviinţă, ce se cuvine faţă de El: Ascuns în templul sufletului meu,∕
Mă întâlnesc cu Bunul Dumnezeu;∕ Din câte se mai află într-un
gând∕ Aleg, cu glas scăzut, un vers plăpând:∕∕ Dă-mi, Doamne, binecuvântarea
Ta!∕ Sub zări senine să mai pot visa∕ Şi-n cel avânt, de
sfântă măreţie,∕ Să-mi fac, din scris, izvor de apă vie!∕∕. Conştientizând
importanţa covârşitoare a darului pe care i-L solicită şi-n care
vede, cinstită şi corectă fiind, răsplata propriilor strădanii, în ultima
strofă îşi dezvăluie divinităţii, limpedele său gând: Dă-mi tot ce mai
doresc acum să-mi dai ―∕ O vorbă dulce, coborând din Rai,∕ Dar
de nu merit eu un verde ram,∕ La care muncă, Doamne, să mănham?
(Cu glas scăzut, pag. 117). Ar mai fi şi alte poezii de citat
dar mă opresc aici conchizând, în aceeaşi formulare inspirată ca şi
postfaţatorul cărţii, Ion C. Ştefan, că: Doamna Florica Gh. Ceapoiu
este o poetă talentată, în plină afirmare, căreia instituţiile de profil
şi revistele de specialitate ar trebui să-i deschidă larg porţile de manifestare
la nivel naţional şi toţi am avea de câştigat, în primul rând
cititorii.
24 aprilie 2009
www.oglindaliterara.ro 4569