poezie - Oglinda literara

RECONSTITUIRI
15 noiembrie 1987 Ziua Demnităţii
(urmare din numărul anterior)
Comunismul cade pentru trei ore
*
Luni mă prezint la muncă punctual. Îmi văd de lucru,
foarte atent, însă la toate cele ce au legătură cu ziua de ieri.
E o atmosferă apăsătoare. O diferenţă ca de la cer la pământ
între ce am simţit ieri şi ce simţim cu toţii astăzi. Sunt foarte
atent, încerc , să nu par preocupat. Trec pe la fiecare dintre
oamenii mei şi le cer să nu vorbească decât între ei despre
ce au văzut ieri – acesta va fi şi al doilea cap de acuzare împotriva
mea, pentru că am încercat să îngreunez ancheta.
În pauza de masă, aflu că Ion Năstase, “Muncitorul”, cel mai
bun lăcătuş din secţia noastră, a fost arestat de ieri. Până la
terminarea programului se mai aude de încă nişte colegi daţi
lipsă, ba că nu s-au mai întors de la Personal, ba că ar fi chemaţi
în concentrare, ba că ar avea probleme în alt oraş…
Ăştia chiar cred că suntem tâmpiţi, nu cred că putem aduna
unu şi cu unu?! Ajuns acasă, nu mai are stare. Profit de faptul
că azi e “masa tovărăşească” de la terminarea cursului
de policalificare la care am fost şi eu înscris. Merg la restaurantul
“Turist”, la întâlnirea cu profesorii şi ceilalţi colegi. Nici
aici atmosfera nu e strălucitoare. Tot oraşul e parcă mai închis
în sine, se şopteşte mai mult decât se vorbeşte. Din
aproape în aproape, constat că nu simt că beau. Sunt de o
luciditate extremă, atent să prind din zbor orice cuvânt care
ar avea legătură cu 15, ziua votării. Dar discuţiile din jurul
meu sunt neutre, maşini de găurit în coordonate, fotbal, ce
mai face puştiul. Rămân cu inginerul Covaci, ne simpatizăm
reciproc, din timpul cursului. Târziu, în noapte, îl duc acasă.
Deşi am băut cot la cot, nu simt nimic. La ieşirea din bloc văd
că ninge; fulgii de zăpadă cad încet şi sunt mari, pufoşi. Ridic
fruntea şi las câţiva să mi se topească pe toată faţa.
*
Marţi, 17 octombrie, Radu Duduc face prezenţa la
muncă, apoi pleacă la Ghimbav, cu echipa de fotbal, are
meci cu cei de la fabrica de hârtie. Braşovenii pierd cu 3 la
4. Apoi se merge la bere. Aici, Radu povesteşte tot ce-a
făcut, nu mai poate să tacă… Spre seară, între 17,30 şi
18,00, la uşa familiei Duduc se prezintă căpitanul Dulea împreună
cu un locotenent major şi un plutonier. Îi zic lui Radu
că “Trebuie să vii la Miliţie să dai o declaraţie despre o prietenă
pe care ai lăsat-o însărcinată”?! Radu nu înţelege de ce
trebuie să-i spună povestea asta, el n-are prietenă, însă ştie
adevăratul motiv. Fac drumul spre Miliţie pe jos, Radu Duduc
ţinut foarte strâns de plutonier şi locotenent, căpitanul mergând
în spatele lor. La protestul ui Radu, că îl dor braţele,
căpitanul îi ordonă să nu comenteze.
*
Înţeleg că nu mai există scăpare în dimineaţa de marţi.
Tot la schimbul I, văd că îmi lipseşte un om de echipă: Ionel
Ilie. Mă duc la şeful de atelier, Marin Constantin, să văd ce s-
a întâmplat. “Nu l-am văzut şi s-ar putea nici tu să nu-l mai
vezi curând!”, îmi spune, cu un zâmbet sfidător şi cu un subînţeles
răutăcios. În acest moment, pentru mine e clar că
mă despart cel mult câteva zile de arestare, şi nu doar a mea
ci a întregii echipe. Apoi îmi dau seama că problema mea e
dublă: dacă mă arestează pe mine, ca instigator al celorlalţi
12, o vor aresta în aceeaşi calitate şi pe Elena, fiindcă ea a
fost în coloană înaintea mea.
Cine va avea grijă de copii?
Văd pe feţele oamenilor mei
că se aşteaptă să fie arestaţi.
Orele devin mai lungi…
Acasă, Elena, abia ajunsă de
la serviciu, plânge. Îmi spune
că presimte ceva rău, că ar fi
mai bine să mergem la mătuşa
ei, pe strada Avram
Iancu. Îmi spune de Pavel Nicuţari,
un muncitor de la ea
Mircea Sevaciuc
din secţie, care n-a mai venit
la lucru. Cazul lui Nicuţari e relativ simplu: omul se întoarse
din Centru la fabrică, să le arate colegilor o pâine albă, minunată,
bună numai pentru comunişti! Da acum nu-mi vine
nici să zâmbesc la auzul acestui autodenunţ perfect. Copiii ni
se vâră în suflet, fiindcă îşi văd mama plângând. Cu cuvinte
blânde, îi rog să mă lase câteva minute singură cu ea. Trebuie
s-o încurajez cumva, deşi nu văd cum. Cunosc, de la
Europa Liberă, toate formele de protest posibile în detenţie,
greva foamei şi a setei, şi sunt decis să le aplic în eventualitatea
“fericită” în care eu aş fi arestat primul, pentru ca soţia
mea să rămână lângă copiii noştri. Să privim în faţă şi varianta
cea mai rea: va fi ea arestată înaintea mea. Elena îşi
scoate bijuteriile şi le pune bine, măcar atât să-i rămână fetiţei
de la ea. O podideşte plânsul din nou. O iau şi ne retragem
în dormitorul mare. Ne întindem îmbrăţişaţi în pat,
ţinându-ne de mână. Îi vorbesc în şoaptă: “Îţi jur că dacă sunt
arestat înaintea ta, ţie nu ţi se va întâmpla nimic”. Sun momentele
noastre de taină, din care eu voi trage putere în zilele
care vor urma. După o jumătate de oră, liniştiţi, mergem
să vedem ce fac copiii.
Era ora 18 00 . Soneria de la intrare sună de trei ori şi,
înainte să-l opresc, mi se pare că Laurenţiu fuge la uşă să
deschidă, DAR DE FAPT ESTE CĂTĂLINA, crezând că: “A
venit nenea Petrică!”.
Ar fi vorba despre Petrică Holotă, un foarte bun prieten
de familie, care sună totdeauna de trei ori. Dar, sub privirea
mirată a băiatului, trei inşi stau în cadrul uşii. Mă duc repede
spre ei. “Sunteţi Sevaciuc Mircea?” Le arăt buletinul. Nu mil
înapoiază, deci e clar. Nici nu mai ascult ce zice unul dintre
ei despre motivarea ducerii mele la secţie, întreb: “Am
timp să mă schimb?” Trec repede în dormitor, îmi iau nişte
haine de cam mâna a doua, fiindcă mă aştept la ce e mai
rău, îmi iau în buzunar toate ţigările, patru pachete de “Carpaţi”,
pe care le găsesc în casă, şi mă întorc în hol. Copiii şi
Elena stau laolaltă. Tot ceea ce trebuia spus s-a spus.
www.oglindaliterara.ro 4625
*
Aurică Geneti crede că scapă fiindcă nu este arestat nici
în 16, nici în 17. Marţi seară, locotenentul major Cristian vine
la familia Geneti şi-i ia o declaraţie capului familiei, Aurică
Geneti scrie că duminică a fost la ţară pentru vinul de botez.
Miercuri nu se întâmplă nimic, arestările şi “dispariţiile” s-au
mai rărit. Joi seară, însă, după schimbul II, Aurică Geneti primeşte
o carte poştală de la Miliţie. “Sunteţi chemat să vă prezentaţi
în data de 20 noiembrie, la orele 8,00…” Asta
înseamnă chiar ziua botezului. Vineri dimineaţă, Aurică Geneti
este condus la Miliţie de către soţie şi cumnat. Rodica
Geneti plânge. “Dacă nu ies până la 9,00, continuaţi botezul
fără mine!”, zise Geneti şi pătrunde în clădire.