poezie - Oglinda literara

MANTRA EMINESCU
(autoexcerpte)
EMINESCU ÎNTRE BAUDELAIRE AND TAGORE
*
Mitul lui Zamolxe în poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian
Blaga (1966, inedit)
*
Confruntând cu versiunile istoricilor – răstălmăciri în primul
rând ale pasajelor lăsate de Herodot -, investigaţiile unui romantic
şi ale unui expresionist se impun ca adevărate în sfera
poeziei. Aceasta dă posibilitatea de a raporta opera întreagă a fiecăruia
din cei doi poeţi la mitul dacic, fără deformări. Zeii nemuritori
ai lui Eminescu, săgetaţi între coaste, şi profetul murind al lui Lucian
Blaga relativizează în moduri diferite, uneori opuse, existenţa metafizică.
Simţirile, gândirea şi viaţa, autorul poemelor dacice şi lea
vrut milenare, închipuindu-le la eroii miturilor sau divulgându-le în
scene medievale evaluate shakespearian. Dacă nu a rămas fidel
vreunui Hyperion purtat prin Dacia echivalată Greciei hoelderliniene,
sau nu şi-a înfăptuit proiectele de drame dinastice, dacă a
preluat leit-motive şi dacă a scris capodopere metafizice, Eminescu,
printr-un ansamblu abstras al operei, poate fi cuprins şi definit. Tânărul
voievod ar fi, după Lucian Blaga (Spaţiul mioritic) o prezenţă
esenţială. Zamolxe, incert şi tragic, pare să ipostazieze, la fel, o
esenţă.
*
Cosmosul vibrează de chipul său: soarele şi furtuna, fulgerul
împietrit în stele, munţi clătinaţi de prăvălirea stâncilor.
*
Unica relaţie de actualitate este Zamolxe-Decebal. Ceilalţi
(zei) sunt divinii străbuni ai aceluiaşi Decebal.
*
Zamolxe e rănit. Automat, “fugarii cei divini” se simt şi ei răniţi
şi, “urlând” bolta o “coboară şi-o coloră cu-a lor sânge”.
*
Priviţi epopeic, de altfel parodiaţi (îngânaţi), Joe, Zamolxe
sau Odin vin direct din miturile imperfecte filosofic, sunt lipsiţi total
de transcendenţă. Însăşi calitatea divinităţii lor e doar ocazională şi
subiectivă: divinizarea la Eminescu se face de la sine. Mari sculpturi
într-un cer vechi, zeii aceştia incită fantezia contemplatorului
pesimist.
*
Strigoii (1876), în atmosferă de roman negru, recheamă
într-o Dacie creştinată pe Zalmoxe. El însuşi, după religie, e un strigoi...
Scopul poemului stă în întoarcerea lui Zalmoxe în scopul învierii
nemuritoare.
*
Magul călător în stele înfăptuieşte totul în univers, fără ca
universul să fie opera lui. În afara oricărei gravităţi a Olimpului, Valhalei
sau Pământului, “călătorul” este de o supraumanizare nedeghizată.
*
Titlul provizoriu, Nirvana, al poemului Rugăciunea unui dac
(1879), prezenţa unor versuri din Rig-Veda (cf. ediţia Perpessicius)
nu împiedică identificarea lui Zamolxe cu unica forţă creatoare universlă,
de dinaintea genezei. Zamolxe nu e un buddha în înţelegerea
lui Eminescu. De o metempshihoză a lui poate fi vorba numai
speculativ. Magii ar fi, eventual, reîncarnări ale zeului.
*
Ca Sarmis să poată fi alăturat în vreun fel de Hamlet, un
argument l-ar aduce inexistenţa reală a părinţilor şi a raporturilor
ereditare în poemele getice ale lui Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte
de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.
*
Dansul după cimpoiul scitic, cu ciocniri de baltage şi de
palme, tonul general al ceremoniei şi paliditatea zeului nu dau de
înţeles ca Eminescu să fi întrzărit în Zamolxe un Dionysos, cum
afirmă unii zalmoxologi. Spusele cântăreţului, chiar întrerupte de
râsul ghiduşului “cu mutra lui de capră şi trup schilod de faun”, susţin
doar un décor de “tragedie” apollinic. Zamolxe, judecat din textele
eminesciene, se zămisleşte el însuşi din tragedie, din cultul
închinat lui, şi nu invers. (Nu apollinism, nu dionysianism, ci zamolxism
pare a fi spiritul propriu, intenţional, la Eminescu.)
*
ESEU
La sfârşitul unui război
cu învinşi sinucigaşi (Memento
mori), la dezgustul misogin şi ura
de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea
morţii sau naşterii perpetue
(Povestea magului călător
în stele, Demonism etc.), Zamolxe
se încarnează sau se spiritualizează
când prea păgân, când
compatibil cu vreo dogmă creştină,
dar mereu stăpânitor mistic
(ascuns) peste naturi.
În Luceafărul şi Fata în
grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai
sunt concepuţi eclectic, iar
Zalmoxis transpare numai în afara
păcatului şi cerului. De el aminteşte
refuzul, deci neputinţa,
George Anca
schimbărilor de soartă. Blestemul
zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis,
ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de
viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi
Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis,
de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi
sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în
plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla.
Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în
creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care
tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate
lui în “templul timpului”.
*
Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor
de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.
Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută,
ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în
mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai
exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie
pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi,
eroi, oameni.
Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre
viziunile întunecate ale poetului.
*
Până la apoteoza vitalistă a teritoriului paradisiac dacic,
voalând şi ţinuturile infernale, vegetaţia, unduită de nimfe, împlineşte
ritul.
*
Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi
consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin,
păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat
în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă
şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron
sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind
obstacole sociale.
Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile
getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor.
În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot
(cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II,
“Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi
de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii
nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe.
Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului
său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete,
nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept
moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de
apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al
haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice
mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor
vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia
esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.
Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii,
ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul
univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor
urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot
reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea
sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile,
prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.
Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral,
întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul
întins de apă, pe urmă “un punct, un Zamolxe, împreunându-se
cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare
lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în
î
www.oglindaliterara.ro 4629