poezie - Oglinda literara

critici literari ai vremii: „a nu parveni la vreo funcţie politică
sau administrativă, publică sau ezoterică” 7 . Atrag atenţia că
ultimele cuvinte din citat sunt foarte importante, fiindcă puţini
scriitori au scăpat de malaxorul public sau de cel esoteric,
cel din urmă având o pondere cu bătaie lungă. Finalmente,
Marian Popa a optat pentru „starea de exil”, un exil ciudat,
considerându-se „primul scriitor cu multe cărţi publicate venit
din Blocul comunist căruia i s-a refuzat un statut de azilant
politic în Occident”, suferind ani buni un „fel de domiciliu forţat
la Köln”. De ce? Scriitorul refuză să dea un răspuns, dar
e limpede că, salvându-se de capcana parvenirii publice, el
a refuzat şi pe aceea „ezoterică”, cu mult mai importantă, dovadă
că urmările persistă şi astăzi în faţa cercurilor de putere
postcomuniste. Vorbind despre sine la persoana a treia,
Marian Popa invocă destinul: „El a crezut că Dumnezeu a
vrut aşa, aşa asigurându-i-se condiţii pentru a continua ceea
ce a început cândva” 8 .
Asta explică marea lui biruinţă în faţa istoriei: „În sfârşit,
autorul este convins că scriind Istoria aceasta şi-a făcut datoria
faţă de poporul şi limba sa, a căror soartă ar putea să fi
fost programată prin similitudini faţă de aceea a amerindienilor”
9 .
Desigur, nici Istoria lui Marian Popa nu este perfectă.
Dar meritul ei capital e strădania obiectivităţii în plină fatală
subiectivitate. De aceea, autorul nu se va putea bucura de
succesul Istoriei manolesciene, apărate deopotrivă de instanţa
promovării publice şi a celei esoterice. Din acest punct de
vedere, destinul său seamănă, inevitabil, cu al lui Paul
Goma, deşi pe o coardă aflată la antipod. Era firesc ca ambii
să fie eliminaţi din „lista lui Manolescu”, unul prin omisiune,
celălalt prin pulverizare din canon.
Era comunistă, observă Marian Popa, a creat paradoxale
condiţii de înflorire a personalităţii empirice a scriitorilor
în defavoarea celei canonice: „a fost o epocă de mare glorie
pentru literaţi, chiar dacă nu şi pentru literatură” 1 . A fost chiar
dominanta inconfundabilă a epocii comuniste, aceea care i-
a şi asigurat succesul în faţa indivizilor creatori. Toţi aceia
care au refuzat această antinomie eşuată s-au văzut nevoiţi
să renunţe atât la confortul personal, cât şi la şansa de a-şi
vedea cărţile devenite bun public. Mă refer la scriitorii care au
ales să rămână în patria lor.
Marian Popa şi-a structurat Istoria pe trei tipuri de fenomene:
permanente, repetabile şi noi. Noul nu are pozitivitatea
diferenţei din filosofia postmodernă, căci canonul, după
cum am văzut din viziunea bloomiană, se sprijină pe o tradiţie
veche şi îndelungată, pe o permanenţă. Noutatea surprinsă
de Marian Popa are alura anticanonică a avangardei absolute,
cum, de altfel, a înţeles şi Nicolae Manolescu: „Noutatea
deceniilor postbelice constă în determinarea absolută a
literatorului oficial prin ideopoliticul marxist-leninist-stalinistceauşist
instituţionalizat în România prin forţă şi conservat
prin frică, inerţie şi lipsă de imaginaţie” 1 . Efectele acestei determinări:
„Noutatea instaurată prin forţă a agravat schizofrenia
unora, paranoia altora, a avantajat versatilitatea şi
chiar a rutinat revelaţia. Unii scriitori îşi dau seama că le este
imposibil să devină noi, altora nu li se permite să rămână
vechi. Noutatea este a sistemului: la nivelul individului, ea
devine simulare de adaptare, autocenzură şi cenzură determinând
raporturile dintre ceea ce s-a scris, ceea ce s-a publicat
şi ceea ce s-a citit, care nu mai sunt cele naturalizate
în măsura în ceea ce se scrie se/ nu se tipăreşte şi se/ nu se
citeşte. S-a pornit în scrierea acestei Istorii şi de la premisa
(care a fost la timpul ei şi o concluzie) că nici o carte n-a fost
scrisă cum a fost gândită, n-a fost tipărită cum a fost scrisă
şi n-a fost citită cum a fost tipărită” 1 .
Dar intruziunea „noutăţii” absolute se sprijină, iarăşi
paradoxal, pe un fenomen de repetiţie cu şi fără diferenţă,
căci această „noutate” nu este „protocronică”, aşa cum se
voia avangarda, ci, pentru România şi pentru ţările recent
ocupate, un strident proces de sincronism. De astă dată nu
unul cât de cât natural, cum preconiza în perioada interbelică
un E. Lovinescu, ci unul de o artificialitate brutală. Marian
Popa surprinde izbitoarele asemănări dintre ceea ce s-a petrecut
anterior în Rusia Sovietică (şi chiar în regimurile fascist
italian şi hitlerist german) şi ceea ce a adus
pseudocanonul realist-socialist în România. Cu mici diferenţe
inevitabile, căci clonarea absolută este o iluzie. De pildă,
CRITICĂ LITERARĂ
scriitorii sovietici s-au bucurat de o perioadă de tranziţie ceva
mai lungă, până în 1932, după care a urmat primul Congres
al scriitorilor sovietici (Moscova, 17 august – 1 septembrie
1934), sub supravegherea ideologică directă a lui Stalin şi a
lui A. Jdanov, care a dus la epurarea a vreo 600 de scriitori
între 1937-1939 şi 1945 - 1948. Scriitorii români n-au avut la
dispoziţie decât trei-patru ani (1944 - 1947). În istoria mimetică
a culturii şi civilizaţiei româneşti, asta s-a numit arderea
etapelor.
Din întreaga poveste, pe noi ne interesează teribilul
efect schizofrenic sau paranoic asupra scriitorului român. În
capitolele anterioare, am studiat fenomenul în cazul lui Nicolae
Manolescu, prin acea istorie scrisă „la două mâni” antinomice.
S-ar putea spune, de pildă, că un A. Toma a suferit
de paranoia culturală, el considerându-se chiar cel mai mare
poet de după Eminescu, apetit care l-a împrejmuit şi pe un
Mihai Beniuc. Alţii, trezindu-se la timp, ca Petru Dumitriu, au
împuns fuga în Occident. Predominantă a fost însă schizofrenia
culturală. Marian Popa vorbeşte de naşterea a două literaturi,
una oficială, alta secretă, „nerecunoscută momentan
sau definitiv, datorată unor scriitori marginalizaţi şi exilaţi” 1 .
Pseudocanonul sovietic a supravieţuit, oficial, în toată
perioada comunistă. Marian Popa indică trei etape: „stalinistjdanovistă-kominternistă,
dejistă şi ceauşistă”. Dar literatura
s-a scris „la două mâini”, încât pretenţia manolesciană de a
scrie o istorie exclusiv canonică devine irelevantă cel puţin
pentru perioada comunistă: „O istorie a literaturii nu poate fi
doar un panteon şi o descriere a tezaurului naţional, ci şi o
ilustrare a evoluţiei banalităţii, imitaţiei şi aberaţiei, ale căror
manifestări obiective sunt bogate mai ales prin asumarea
moderării politizate a spiritului. Literatura «bună» face împreună
cu aceea stupidă un sistem obiectiv indestructibil şi
ambele sunt materiale muzeale” 1 . Asta în ciuda faptului că
tot „Ce s-a tipărit în anii 50 pare deocamdată pe cale de dispariţie,
ce s-a scris şi nu s-a tipărit atunci trăieşte şi înfloreşte”
1 . Dar în viziunea istoricului cele două culturi alcătuiesc
un întreg contrastant: „Un corp unic – o istorie unică – un
unic roman, poate unic” 1 . O literatură o evidenţiază mai bine
pe cealaltă. Mecanismul canonicităţii este surprins chiar în
spirit bloomian: „Este ştiut că literatura bună generează o literatură
proastă, prin epigonism, prin înţelegere parţială, ca
şi prin secătuirea unor viziuni şi moduri; invers, într-o bună zi,
o viziune superior structurantă va recicla mediocrul şi stupidul
într-o operă genială. Boccaccio a reciclat anecdote şi
snoave, Shakespeare a reciclat piese elisabethane, Caragiale
n-ar fi existat fără acumularea de superficialitate şi prostie
dinamică postpaşoptistă, nici Mircea Cărtărescu fără
naivitatea secolului 19” 1 .
Existenţa literaturii proaste, care a înflorit prin stimulente
ideologice şi materiale (dar nu în toate cazurile), nu îndrituieşte
pe nimeni să califice perioada dintre 23 august
1944 – 22 decembrie 1989 ca „deşert cultural”. Din acest
punct de vedere, Marian Popa este solidar cu Nicolae Manolescu.
Numai că datoria istoricului literar obiectiv trebuie
să fie aceea a cuprinderii, pe cât posibil, a întregii literaturi
care s-a scris în limba română, indiferent pe ce meridian. Întreprinderea
este, fără îndoială, de o dificultate greu surmontabilă.
Marian Popa s-a achitat în proporţie covârşitoare
de acest deziderat. El elimină, de asemenea, găselniţa lui
Nicolae Manolescu de a cuprinde numai ceea ce s-a scris
exclusiv româneşte, spre a-şi uşura sarcina. De exemplu,
Constantin Virgil Negoiţă (n. 1936) îşi are locul său inconfundabil
în istoria lui Marian Popa, deşi şi-a scris, mai întâi,
opera în engleză, tradusă, după 1989, şi-n româneşte. Arătam
că Nicolae Manolescu nici măcar nu-i pomeneşte numele.
Dar cu astfel de viziune, se sărăceşte literatura română
de „unul dintre cele mai atractive discursuri narative ale epocii,
ridicând o unică problemă controversabilă: faptul că limba
folosită n-a fost româna, în care aceste texte vor fi traduse
după prăbuşirea regimului belzebulian. Depăşind principiul
terţului exclus, incertitudinile sunt anulabile. Aceste texte sunt
româneşti, deoarece engleza joacă în lumea actuală rolul latinei
în lumea medievală şi renascentistă” 1 . Numai că Nicolae
Manolescu, ne amintim, o exclusese şi pe aceasta, ca să
nu mai vorbim de slavonă.
(continuare în nr. viitor)
www.oglindaliterara.ro 4553