poezie - Oglinda literara

ESEU
NOII PRECUPEŢI
4628
Adrian Gavrilescu
(urmare din numărul anterior)
Cum se poate face avere scriind editoriale?
Numele « mari » ale presei de după 1989 au rentabilizat ziarele
postcomuniste cu o strategie foarte simplă: diminua rea costurilor
de producţie. Cum preţul serviciilor tipo grafice nu a scăzut, paginile au
fost înţesate de reclame şi s-a menţinut un nivel redus al salarizării
redactorilor. îm prumutată din registrul comportamental al corporaţiilor
de presă din Occident, precaritatea redacţională a însemnat şi instruirea
corpului redacţional într-un spirit « docil şi ma leabil » 83 , în acord
cu cerinţele patronului modern. Con fruntaţi cu spectrul şomajului, jurnaliştii
au fost nevoiţi să-şi tempereze discursul şi să se plieze cerinţelor
formu late de superiorii lor în materie de tematica articolelor şi de
ton. In consecinţă, banii din presă nu s-au concentrat niciodată în buzunarele
ziariştilor fără funcţii şi fără im pact, a « pălmaşilor », acestora
rămînîndu-le satisfacţia titlu rilor uneori îndrăzneţe şi a remuneraţilor
modeste. Sumele mari s-au adunat în zona editorialiştilor, a figurilor
centrale care fixează cota publică a unui subiect, ale căror producţii
sînt citite cu regularitate de politicieni şi de oamenii de afaceri. Paradoxal,
chiar această specie jurnalistică, recom pensată oficial nu foarte
spectaculos 84 , aduce cele mai mari pr6fituri. Surprinde în context participarea
foştilor mem bri ai conducerii cotidianului Adevărul la constituirea
capi talului social al societăţii care editează Gândul 85 , unde cea
mai mică participare a fost de 166 000 de euro, iar cea mai ridicată,
de 300 000 de euro. Cum cel mai mare salariu de la Adevărul înainte
de moartea lui Dumitru Ţinu era chiar al acestuia - sub 2 000 de euro
lunar -, se pare că foştii membri ai Consiliului Director de la Adevărul
şi-au eco nomisit ani de-a rîndul aproape toate retribuţiile pentru a
fonda în 2005 un nou ziar*, al cărui pachet majoritar de ac ţiuni l-au vîndut
trustului Media Pro în mai 2006.
Pe lîngă « ciorap », o altă soluţie ce le-a permis persona jelor
importante din presă să-şi asigure un confort finan ciar a fost încheierea
unor înţelegeri cu diverse companii. Astfel, Petre Mihai Băcanu
şi-a vîndut acţiunile de la Ro mânia liberă către WAZ, Sorin Roşea Stănescu
a colaborat cu Dinu Patriciu, iar Cornel Nistorescu a încheiat o
afa cere cu germanii de la Bertelsmann. Pînă la integrarea în grupul de
presă controlat de Petrom, Gardianul se afla sub autoritatea senatorului
PSD Aristide Roibu. Bogdan Chi-rieac, redactor-şef la Gândul şi
fost redactor-şef adjunct la Adevărul, îşi producea emisiunea de la
Pro TV cu sprijinul firmei Alexandrion Group România ; în acelaşi timp,
con tactul cu politica se face prin relaţia de familie cu acelaşi Aristide
Roibu, căci Chirieac este naşul de căsătorie al fiu lui senatorului PSD.
Dumitru Ţinu era în relaţii de afaceri cu sirianul Fathi Taher, ocupînd
un loc în consiliul de administraţie al hotelului Marriott din Bucureşti,
condus de acesta.
Patronilor de presă şi editorialiştilor, conexiunile cu me diul de
afaceri le-au facilitat constituirea într-o veritabilă elită, a cărei influenţă
în spaţiul public a crescut odată cu trecerea anilor. Stilul de viaţă al directorilor
de publicaţii a trecut de stadiul austerităţii din anii '90: apartamentele
de bloc au fost înlocuit^ de vile, autoturismele româneşti au
fost lăsate deoparte pentru maşini occidentale, chenzina a fost completată
de conturi bancare consistente. Totul s-a desfăşurat cu mare
discreţie 86 - o altă trăsătură caracteristi că a nobilimii media, care recomandă
solidaritatea de grup şi insistă să fie păstrate secretele breslei.
Intr-o asemenea atmosferă au apărut miturile presei
posteomuniste. Figurile memorabile s-au clădit după o schemă comună
de fabri-
Cine a rămas să lustruiască statuia ?
La Sdnteia, Dumitru Ţinu a făcut carieră în jurnalismul de informaţii
externe, lucrînd în « Secţia Internaţională ». A pornit de jos, selectînd
telegrame venite pe fluxurile Agerpres şi TASS, activitate în
care s-a calificat atît de bine, îneît a fost premiat - 1964 a fost unul
dintre momentele încoronate astfel. Pînă în decembrie 1989 a contribuit
la realizarea paginii de profil din Sdnteia cu articole minore, ' în
care făcea istoricul diverselor zone geografice pe înţe lesul cititorilor 87 ,
sau cu corespondenţe şi comentarii de spre ideile de politică externă
din discursurile lui Nicolae Ceauşescu 88 .
Prăbuşirea regimului totalitar îl surprinde, ca pe atîţia alţii, în redacţia
ziarului CC al PCR, unde participă la înfi inţarea unui comitet
revoluţionar. După 15 ani, acest punct al biografiei este mistificat voluntar
de cei apropiaţi - caseta redacţională a Adevărului îl menţionează
pe Ţinu ca « fon dator » al ziarului, pretenţie dovedită a fi falsă,
www.oglindaliterara.ro
dar susţinută mai departe către public. In 23 decembrie 1989 debutează
în « noua » presă cu un articol laudativ 89 la adresa comuni tăţii
internaţionale, în care combină reziduuri ale limbii de lemn din perioada
comunistă cu unele clişee mediocre ale acelor prime zile de
avînt.
Pînă la plecarea lui Darie Novăceanu de la conducerea Adevărului,
la sfîrşitul lui martie 1991, scrie la pagina de ştiri externe. Contextul
post-Novăceanu îl propulsează în 1992 în funcţia de
redactor-şef, iar în 1995, în postul de direc tor. Sesizînd avantajele poziţiei,
trece la redactarea de edi
toriale pe teme interne, de regulă, din sfera politicului. Ca ziarist,
Ţinu a practicat un populism specific începutului anilor '90, cînd
şefii de gazete 90 speculau falia dintre politi- , cieni şi societate, scriind
în sprijinul majorităţii. Descrierea \ predominant negativă a lumii politice
trebuia să producă j impresia globală că oamenii politici sînt corupţi,
că « procesele politice sînt mai presus de controlul public » 91 .
Fostul director de la Adevărul a exersat sistematic trăsăturile defi nitorii
ale noţiunii de populism, şi anume pe aceea a « vir tuţilor existente în
rîndul oamenilor simpli » 92 , « apelînd la popor » 93 pentru a susţine lupta
împotriva elitei politice, ca şi pe cele ce promovau o « retorică emoţională,
directă » şi lupta pentru protejarea «intereselor reale ale oamenilor
» 94 . Stă mărturie pentru strategia populistă a lui Ţinu rubrica sa
săptămînală, « Directorul ziarului în dialog cu cititorii», inau gurată în
1995 în pagina a doua a Adevărului, în care oferea răspunsuri la unele
dintre scrisorile cititorilor. Cale directă de comunicare cu abonaţii ziarului,
rubrica a fost modali tatea prin care Dumitru Ţinu şi-a format şi întreţinut
propria audienţă — un mic electorat (800 000 de oameni),
avînd în vedere faptul că un exemplar al cotidianului tipărit în aproape
200 000 de exemplare ajunsese la un moment dat să fie citit, potrivit
estimărilor, de patru persoane.
Publicul lui Ţinu a fost alcătuit mai ales din vîrstnici pre ocupaţi
de probleme personale stringente, dar şi de mize mari, precum evoluţiile
politice. Spirit aparent echidistant, Ţinu obişnuia să citeze în articolele
sale atît epistolele cri tice la adresa ziarului şi a lui, cît şi elogiile,
pe care le accep ta rar şi cu modestie. Pe corespondenţii lui Ţinu îi
uneau îndeosebi patru elemente: statornicia relaţiei lor cu ziarul (ce se
manifesta prin lectura zilnică), caracterul indiscutabil major al chestiunilor
care îi afectau, acurateţea observaţi ilor expediate pe adresa
Adevărului şi similitudinile de percepţie cu directorul acestuia. In acest
cadru, Dumitru Ţinu şi-a elaborat imaginea unui ziarist popular, reflexiv,
conec tat permanent la realităţile sociale,' economice şi politice,
empatic cu cei mulţi, şi deci un intermediar viabil între scena politică
şi mase, ale căror cauze le-a susţinut constant. In dialogurile cu cititorii-săi,
Ţinu a dat senzaţia că nu privi legia pe nimeni, acceptînd să
replice, cu aceeaşi sponta neitate, partenerilor de dialog din mediul
rural sau urban, casnicelor şi profesorilor, muncitorilor şi inginerilor,
stu denţilor şi românilor din diaspora. De-a lungul anilor, şi-a creat relaţii
amicale cu unii dintre cititorii lui, cărora le-a cultivat o pretinsă expertiză
în fenomenele actualităţii, re-producîndu-le cu regularitate
fragmente din scrisori. Două exemple — o doamnă din Iaşi şi un profesor
din Băicoi, frecvent prezenţi în rubrica lui Ţinu - sînt elocvente
pentru această categorie de pensionari grafomani promovaţi de directorul
publicaţiei şi specializaţi în orice, de la «îm buibarea politicienilor
» 95 şi«patriotism » 96 la « pensiile par lamentarilor » 97 , polarizarea
socială 98 , «situaţia din ţară »", «independenţa presei» 100 şi NATO 101 .
Acestor cititori ai Adevărului, transformaţi în indicatori ai impactului
tranzi ţiei asupra societăţii, li s-au publicat retorismele pe tema ineficientei
şi corupţiei sistemului de guvernare. Dumitru Ţinu şi-a construit
astfel o reputaţie de partizan al maselor, de activist dispus să meargă
pînă la recluziune 102 în numele adevărului care serveşte interesele
majorităţii. Mai mult, patosul 1-a făcut pe fostul ziarist să meargă pînă
la a pune refuzul politicienilor de a citi scrisorile cititorilor în cate goria
păcatelor 103 şi a « gravelor greşeli politice ».
In schimbul acestui devotament manifest, Dumitru Ţinu aştepta
de la corpul său de lectori nu doar o solidaritate pe măsură, ci o
adevărată dependenţă de ideile exprimate în editoriale — marca
unui^en jibu de personaj, educat aproape exclusiv prin lectura ziarului.
Un abonat declara chiar: « Am crescut odată cu Adevărul, multe
din opiniile mele formîndu-se pe baza articolelor de fond şi, mai presus
de toate, acest ziar m-a învăţat să judec drept, fără subiec tivism
şi fără patimă. » 104 . Mai presus de orice, Ţinu şi-a dorit — şi chiar a
obţinut - identificarea cititorilor cu opiniile sale, suprapunerea perfectă
între maniera sa de reflecţie po litică şi cea a susţinătorilor săi, reproducerea
în mii de exem plare a viziunii lui asupra societăţii româneşti.
Şi-a şi asumat, de altfel, acest crez atunci cînd a admis că « cel mai
mare com pliment care i s-a făcut ca ziarist» a fost, din partea unui cititor:
« Exact aşa am vrut să spun şi eu. » 105 Era desăvîrşirea populismului,
a luptei de partea « oamenilor simpli»împo triva « clănţăilor
guvernamentali » 106 , a înfrăţirii cu cei care îşi spun «jalea lor şi jalea
ţării » prin pluguşor 107 , cu oame nii care au « necazuri şi frămîntări ».
(continuare în nr. viitor)