poezie - Oglinda literara

Ierunca. În prezent, cu conducerea înţeleaptă a domnului director
Iancu Bidian, se continuă conservarea tradiţiilor europene
şi româneşti, porţile fiind larg deschise şi pentru străinii
care vor să cunoască realităţile ţării noastre.
S.I.: Unii susţin că exilul românesc a fost cel mai
dezbinat, mai dezorganizat şi aşa mai departe.
P.C.: Nu este adevărat. În termenii acestei lipse de
dezbinări evocăm activitatea, de-a lungul deceniilor, a Europei
Libere, solidaritatea publicaţiilor româneşti din Statele
Unite, Franţa, Germania. Merită a fi subliniat şi ajutorul pentru
noii veniţi şi celor în nevoie de către bisericile creştine din
München. Biserica Română-Unită, unde a slujit părintele Vasile
Zăpârţan – înainte de venirea noastră în oraş – rămas în
amintirea credincioşilor ca un adevărat binefăcător care adăpostea
pe cei nevoiaşi în propriu-i adăpost. Noi ne-am rugat
în biserica Română-Unită, unde slujea Monseniorul Octavian
Bârlea, cu un trecut de importante realizări, fiind fondator şi
preşedinte al Societăţii Academice Române (1957-1969) şi al
Academiei Româno-Americane (1975-1977). În prezent slujeşte,
de asemenea cu deosebită înţelegere pentru enoriaşi,
părintele ortodox Simeon Felecan.
S.I.: Mai toţi cei exilaţi au fost şi sunt convinşi anticomunişti,
dar au, desigur, şi convingeri politice diferite. Dumneavoastră
aţi făcut parte din vreo organizaţie politică?
P.C.: Am fost întreaga viaţă, din primele clase de
liceu, convins democrat şi nici teroarea de dreapta, nici cea
de stânga – aceea care a durat zeci de ani şi ne-a întunecat
existenţa – nu m-au îndemnat să renunţ la acest punct, creştin
şi logic.
S.I.: Spuneaţi că aţi ajuns la München în urma unei
recomandări pentru cenaclul Apoziţia.
P.C.: Se ştia că sunt scriitor, publicasem „Blocada”
şi eram oarecum cunoscut. Întreg cenaclul Apoziţia m-a ajutat,
îndeosebi în primele probleme ale stabilirii în oraş. În primul
rând George Ciorănescu, înaltă personalitate.
S.I.: Şi cu importantă activitate politică.
P.C.: Într-adevăr. În anii postbelici, George Ciorănescu
a fost unul din fondatorii Uniunii Internaţionale a Tinerilor
Democrat-Creştini, făcând parte, de asemenea, din
Consiliul Federal al Mişcării Europene (ME), care a contribuit
la înfăptuirea actualei Europe Unite. Orientând cenaclul
Apoziţia, îşi mărturisea opiniile erudite cu aer firesc, uneori cu
luminos umor. Avea o eleganţă cavalerească, bunăvoinţă şi
o răbdare exemplară pentru cei care îşi citeau înfăptuirile la
cenaclului.
S.I.: Şi domnul Ion Dumitru, cel care a înfiinţat Apoziţia?
Într-adevăr, primele şedinţe ale cenaclului au avut
loc în locuinţa lui Ion Dumitru. În continuarea itinerarului, George
Ciorănescu, care a scris importante articole şi cărţi, a
participat şi la acest cerc literar, pe care l-a numit Apoziţia,
cum a rămas până în prezent. Totodată Ion Dumitru, cu importanta
sa editură, a dat glas celor care au zăcut în închisori,
memoriilor unor personalităţi de seamă, criticilor literari,
a avut pentru fiecare – inclusiv subsemnatul, căruia i-a editat
volumul „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în
Ţara Românească” (1983) – o înţelegere şi generozitate
deosebite.
S.I.: În revistele din München s-au tipărit materiale
ale unor scriitori care se aflau încă în ţară?
P.C.: Da, a unor scriitori cunoscuţi pentru idealurile şi
curajul lor. Astfel, în numărul 10-11 al Apoziţiei (1986-88), a
apărut un capitol din romanul „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”
a lui Constantin Noica, care se afla în ţară – fără a
i se destăinui numele – descriindu-se gândirea unui condamnat
politic, în contrast cu brutalitatea, nihilismul şi golul
mintal al gardienilor şi ofiţerilor din Securitate. În revista „Observator”
– rubrica cu titlul „Semnale ale subconştientului în
presa R.S.R.” - Radu Bărbulescu a iniţiat o transcriere a
unor texte preluate din cărţi, ziare şi reviste din ţară, în care
autorii, amăgind vigilenţa supraveghetorilor, denunţau direct
sau metaforic, dictatura comunistă. Astfel, din cartea lui Mircea
Dinescu „Rimbaud negustorul” (1985), sunt menţionate
INTERVIU
versuri cu înscenare parodică, disimulând fondul anticomunist,
din proza protestatară a Anei Blandiana este reprodus
un paragraf din articolul „Trunchiuri” (1986). În continuare,
pasaje din poemele lui Emil Manu, Ovidiu Genaru, Iv. Martinovici.
S.I.: Toţi aceştia au încercat, desigur, să îndemne pe
compatrioţii lor la o schimbare de atitudine.
P.C.: Am cunoscut, şi prin deceniul şase, o schimbare
de atitudine, dar în sens invers, de la mărturisiri democrate
la convingeri comuniste. Uneori un prieten apropiat îţi
devenea adversar, preluând alte principii politice decât cele
anterioare. O dramă a generaţiei căreia i-am aparţinut. În
ceea ce mă priveşte, menţionez cu regret pe Petru Dumitriu
– pe care l-am cunoscut şi cu care m-am împrietenit în cercul
de studii a lui Petru Comarnescu – înzestrat cu studii în
Occident, eminent scriitor, devenit vedetă comunistă. Asemenea,
Eugen Barbu, vecin şi coleg de mizerie. Locuia pe
strada Sutaşului, iar eu pe strada vecină, Rotaşului, până în
momentul în care a cedat perspectivelor de îmbogăţire şi celebritate,
mutându-se într-un cartier aristocratic. Eu rămânând
mai departe necăjit locuitor, vecin al „Groapei” din
cartierul Cuţarida.
S.I.: Aflat în Germania, cum aţi ajuns să scrieţi la revista
„Limite”, din Paris?
P.C.: După cum am menţionat, am fost bun prieten
cu Virgil Ierunca, colegul din facultate, căruia îi trimiteam de
la München, prin poştă, textele. Le duceam şi personal. Era
simplu, pe atunci, să călătoreşti din Germania la Paris, Viena
sau Roma, considerate cartierele unui oraş. În prezent nu
îmi mai pot permite, şi din cauza sănătăţii, dar în primii ani
ai exilului nostru nu era o problemă.
S.I.: În legătură cu textele dvs., scrise anterior sau
publicate în reviste, pe care le-aţi preluat cele trei volume ale
„Scrierilor din ţară şi din exil”, le-aţi adus modificări?
P.C.: Nu. Doar „Hotarul de nisip” – roman pe care
l-am publicat, cu veche prietenie pentru Nicolae Florescu, în
„Jurnalul Literar” – apare în carte recentă cu alt sfârşit decât
cel iniţial, aflat în manuscrisul din 1954. După cum a mărturisit
în şedinţa de lansare a „Scrierilor din ţară şi din exil”, de
la 3 decembrie 2007 – cu recunoştinţă pentru cei care a intitulat-o
– la sfârşitul versiunii originale a romanului „Hotarul
de nisip”, a manuscrisului, cu acţiunea desfăşurată îndată
după război, Lucian, personajul principal, împreună cu Werner,
un german din Transilvania, evadat dintr-un lagăr rusesc,
şi cu Liana, frumoasă şi inspirată dansatoare, iubită de
amândoi, aşteaptă ascunşi în boschetele care hotărnicesc
plaja Mamaia, o barcă cu motor. Un mijloc de salvare către
un vapor oprit în larg, unde se afla un marinar cu reuşite
iniţiative, prieten al lui Lucian. Din nefericire însă, o patrulă de
grăniceri care supraveghea plaja, observă ceva nefiresc, trag
cu armele la întâmplare şi Liana este ucisă. Barca cu motor
ajunge la ţărm, şi Werner considerând că nu poate rata această
posibilitate de a se salva, urcă fericit în barcă. Însă Lucian
gândind că pentru el călătoria spre Occident nu mai are sens,
revine, cu iubita în braţe, în ţara blestemată. Când am recitit
versiunea originală a romanului, am întârziat mult înainte de
a-l trimite la editură, întrebându-mă dacă pentru mentalitatea
contemporană, pentru cei care nu au cunoscut întunecimea
sclaviei sovietice, sfârşitul scris în 1954 nu va părea
neverosimil, şi am hotărât să adaug „Hotarului de nisip”,
destinat lumii actuale (alta decât a noastră, cei de atunci,
care nu cunoşteam decât drumul fără capăt al nefericirii), un
alt final, acesta al libertăţii neîntâlnite. Mă întreb dacă s-a tipărit
vreodată un roman cu două sfârşituri, pentru lectura a
două generaţii. Mulţumindu-vă pentru acest dialog, stimate
domnule Sorin Ioniţă, vă întreb care dintre cele două încheieri
ale romanului „Hotarul de nisip” vi se pare mai firesc?
S.I.: Trebuie să vă mărturisesc că sunt adeptul finalelor
fericite, poate şi datorită tinereţii.
Oferit de
„Căminul românesc” - Geneva
de N. Franck
www.oglindaliterara.ro 4583