poezie - Oglinda literara

LITERATURA DE EVOCARE
LECTOR
Cei mai atinşi de febra nostalgiei se pare că sunt
profesorii. Jurnale, evocări în versuri şi în proză, amintirea
copilăriei şi a anilor de şcoală, a familiei şi a satului natal dau
viaţă conştiinţei că au trecut prin lume nu oricum, ci ca purtători
ai unor valori morale şi umane de necontestat. Aurel
Anghel, Stelian Grigore, Elena Stroe-Otavă, Titi Damian. Cărţile
lor, o adevărată paraliteratură autobiografică, ţin să depăşească
uzul personal. Figura tutelară a dascălului atent să
nu amestece binele cu răul, urâtul cu frumosul, colorează în
fiecare caz paginile pe care le scriu cu sinceritate şi cu bune
intenţii. Care sunt mecanismele psihologice care scot din memorie
anumite momente ale vieţii şi numai pe unii oameni?
Sub coaja de emoţie a memorialistului se află înţelesuri dramatice
ale unor întâmplări silite să se ascundă. Retuşând
realitatea, eul se cufundă într-o meditaţie blândă, dând şi
dând cititorului culori, arome, chipuri curate într-o succesiune
de imagini ale lumii prin care a alunecat, realitate presărată
cu o anecdotică interesantă, explicabilă pentru nişte oameni
care au făcut carieră didactică la Buzău, Urziceni, Focşani,
Ţinteşti, Pogonele. Fiecare, în felul său, trăieşte nostalgia tinereţii
în cărţi precum „O lume în palma mea”, „Casa din vis”,
„Întoarcerea cocorului” (Aurel Anghel), „La umbra teilor în
floare”, „Vara întâlnirilor” (El. Stroe-Otavă), „Umbra” (Titi Damian),
„Negreşitele Cărări” (Stelian Grigore), dar proiectează
viaţa pe ecrane de dimensiuni diferite. Chiar şi autorul „Fagului”
încearcă proza lirică, lăsându-se totuşi mai puţin furat
de metafore şi sonorităţi. Defineşte atmosfera şi relaţiile
umane de natură provincială, dar reprezentarea sa are semnificaţii
mai adânci, încât, citindu-i cărţile, ai impresia unei
delimitări de căderile liricoide ale celorlalţi, delimitări sprijinite
pe alte lecturi şi pe altă structură temperamentală.
Personajele Elenei Stroe-Otavă (născută la 2 martie
1950 în Pîrscov) au nume simbolice: Victoria şi Selena. Energia
lor este controlată de floarea de tei, de magnetismul Lunii
pline şi de vraja Nopţilor de Sânziene. Sunt bogate detaliile
de sorginte rural-gospodărească privind membrii familiei,
rânduielile casei, caracterul persoanelor apropiate (colegi de
şcoală, tovarăşi de joacă, dascăli) văzute în două-trei trăsături
fizice şi morale, o uriaşă paradă de umbre strălucitoare.
Stelian Grigore (născut la 12 noiembrie 1938), „fiinţa sociabilă
ataşată de semeni până la starea de altruism” (M. Ifrim),
dedică ultima carte cu poezii profesorului său de la Şcoala
Pedagogică din Buzău, eminentul George Beldescu. Şi eroii
lui Aurel Anghel au nume reale. Personajul-narator îşi
schimbă identitatea, fiind când Aurel, când Aurica şi mai des,
Radu. Cam toţi lăcrimează, mai cu seamă la emoţii artistice
(„o inimă fără muzică este ca o frumuseţe fără melancolie”).
De prea multe ori plânge şi limba română, tratată cu indiferenţă
de corector, dar Aurel Anghel scrie cărţi şi nimic mai
mult. Amintirile îl ţin legat de ai săi, de satul Cocora, de atâtea
câte au fost, încât, mărturiseşte de mai multe ori, ar putea
scrie cărţi întregi pe care să le dăruiască semenilor, cu speranţa
că vor vibra la amintirile şi melancolia domniei sale.
Nota comună a operei acestui autor complex este universul
viu al câmpiei române cu lumea sa nemuritoare, cu sentimentele
mistuitoare, o lume saturată de pasiuni, tradiţii, superstiţii.
Bornele poemelor şi povestirilor sale sunt părinţii,
fraţii, vecinii, flora şi fauna personificate, înfăşurate într-o
duioşie desuetă ca într-o capsulă a timpului. Acest autor prolific
nu trebuie condamnat pentru că nu vine în literatură cu
o nouă viziune asupra satului. El face ce ştie mai bine, scrie,
scrie, scrie, dar o face poate cu prea multă grabă, neselectiv,
deoarece la ţară, nu-i aşa,
se trăieşte într-o neorânduială
aparentă a timpului.
Naraţiunile lui Aurel Anghel,
ca şi cele ale El. Stroe-
Otavă, formează un letopiseţ
al familiei străvechi rurale. Ritmul
evocării este cel al horei şi
al baladei, mai rar al brâului
muntenesc. Domnia sa ar Gheorghe Postelnicu
scrie ca textualiştii, dar nu e
spontan şi inventiv. Ar face
proză tradiţională, dar nu are astâmpăr. Ar scrie memorii clasice,
dar amintirile stau ca vechi manuale şcolare în coşuri de
nuiele. Îşi propune să fie coerent, dar nu îşi duce gândul
până la capăt. Ar scrie despre satul Cocora şi oamenii lui,
dar trebuie să facă loc mai în faţă colegilor de liceu, profesorilor
de la Haşdeu, fetelor cu ochii verzi şi cu părul blond.
„A fost cea mai frumoasă clipă din viaţa mea”, exclamă de
nenumărate ori autorul. Regăsiri şi regăsiri. Regăsiri şi lacrimi.
„Câte bucurie, câtă candoare”, apreciază la tot pasul,
deoarece gândurile îi sunt în alergare precum moleculele de
apă în pragul temperaturii de fierbere. Memoria îi joacă feste
în ce priveşte numele şi vârsta unor personaje. Descrierea
viorii (p.39) şi oda câmpiei ialomiţene (p. 51-52) sunt însă
antologice.
Melancolic şi paseist, Aurel Anghel, născut la 23 iunie
1938, învăţător şi profesor de limba rusă, a publicat, începând
cu anul 2000, 13 volume (literatură pentru copii, reportaj
autobiografic, jurnale de călătorie, cărţi despre cărţi,
versificarea psalmilor lui David). Opera în întregul ei are o
raţiune practică prin inflexiunile autobiografice mărturisite,
dar totul seamănă cu o pregătire îndelungată pentru o decolare
care nu va avea loc niciodată. Tinereţea ţesută cu visuri,
candori şi elanuri aparţine unui spaţiu îndepărtat, semipatriarhal,
care nu seduce decât pe puţinii supravieţuitori. Ne
aflăm în faţa unor dascăli care continuă prin scris imboldul
programatic de a educa, de a instrui, de a releva constante
numite umanism, solidaritate, conştiinţa originii, constante
devenite valori-cadru în cărţile lor. Din acest motiv stilul se
caracterizează prin retorism absolut, prin seninătatea idilei.
Obsedat de chipurile de altădată, încearcă în zadar să le
concilieze cu prezentul. Rezultatul este un album în alb şi foarte
puţin negru („ploşniţele”, adică activiştii de tot felul, echivalentul
„şapcaliilor” lui Titi Damian). Venerabilului A. Anghel
coerenţa îi este necunoscută, ca şi grija faţă de formă, dar
domnia sa nu duce lipsă de admiratori, întrucât literatura lucrurilor
mici, dar cu puternică semnificaţie emoţională, adică
o literatură a patetismului răscolitor, nu s-a demodat. „Oamenii
cei mai simpli pot avea revelaţii şi miracole pe care să
le dăruiască romancierilor, fascinându-i şi dându-le de lucru
până în vecii vecilor…” (Saul Bellow). Viaţa cuprinde felii de
istorie şi nu invers, par să spună personajele sale care respiră
zgomotos, fiind suflete tari, firi active capabile să suporte
lipsuri şi umilinţe. Lumina iradiată de ele asigura
echilibrul moral al „epocii de aur”.
Euforic şi expansiv, Aurel Anghel organizează nuclee
epice minuscule în lucrări de mari dimensiuni, şi personaje
cu vocaţia lacrimii mai mult decât a analizei, deoarece printre
zeii tutelari se află romanticii ruşi şi gânditorii teologi.
Dacă în tinereţe a digitat experimental arcuşul viorii, la senectute
acţionează dezinvolt tastele calculatorului.
www.oglindaliterara.ro 4597