poezie - Oglinda literara

ESEU
4556
Reconstituirea unui
succes editorial
Anul 1967 a reprezentat o premieră în plan editorial. Alexandru
Ivasiuc, prin romanul său „Vestibul”, a contribuit în mod direct
la revigorarea prozei postbelice româneşti. Romanul apare
într-o perioadă în care domina proza proletcultistă şi realismul socialist.
Provocarea pe care o lansează prozatorul cititorului şi criticii
literare îşi găseşte ecou foarte repede. În primul rând, critica literară
s-a aflat în faţa unui volum care eluda toate recomandările pe
care le făcea partidul unic. În al doilea rând, romanul era construit
pe o poetică nouă, neexperimentată până atunci. Din acest punct
de vedere, trebuie subliniat aportul extrem de consistent pe care l-
a adus Alexandru Ivasiuc la dezvoltarea prozei româneşti postbelice.
Cert este că, prin acest roman, Alexandru Ivasiuc a restabilit
legătura estetică cu proza de analiză interbelică românească,
întreruptă de politica comunistă. Astfel, Camil Petrescu, Hortensia
Papadat Bengescu, Anton Holban îşi recâştigă existenţa prin continuarea
modelului creat de ei. Tendinţa de a scoate proza de sub
pericolul ideologic, alături de Augustin Buzura, cel puţin prin primul
roman, „Vestibul”, a fost apreciată de majoritatea exegeţilor. În afara
refacerii conexiunii estetice cu adevăratele referinţe ale romanului
românesc interbelic, Alexandru Ivasiuc racordează literatura română
la spaţiul literar european. Sunt luate în considerare experienţele
romanului european modern, analitic, în special modelul creat
de Marcel Proust şi Thomas Mann.
Romanul a fost receptat diferit de critica literară. Unii îl vedeau
ca pe „un cal troian pe care îl introduce un necunoscut în cetatea
unor oameni prea mulţumiţi de sine, în cetatea unei epici care
trebuie, cu orice preţ, supusă, pulverizată” i . Până la apariţia acestui
volum, o mare parte a prozei româneşti respecta principiile impuse
de activiştii culturali ai partidului. Au existat foarte puţine romane
care au reuşit să ocolească sita ideologică a cenzurii. Din acest
punct de vedre, volumul lui Ivasiuc aduce un suflu nou în proza postbelică,
prin schimbarea atitudinii faţă de societate şi faţă de viaţă.
El se încadrează printre primele romane care au dus la dezideologizarea
prozei. Criticul literar, Nicolae Manolescu, un prieten foarte
apropiat al lui Alexandru Ivasiuc, remarca „Un roman ca acesta consacră
un prozator. E departe de a fi o carte fără cusur, dar e o carte
care nu numai nu ne lasă indiferenţi, dar ne sileşte aproape la un
dialog: ea nu trăieşte închisă în sine, ca o lume obiectivă, ci prin
apelul pe care ni-l adresează” i . Paul Georgescu nota „o carte…de
o valoare deosebită, unul dintre romanele cu totul remarcabile ale
acestui deceniu” ii . O altă parte a criticii literare a privit cu o oarecare
reticenţă romanul „Vestivul”. Această atitudine era fundamentată pe
stilul eseistic, deosebit de greoi al romanului.
„Vestibul” experimentează un discurs auctorial de pionierat.
Epicul este folosit ca pretext pentru declanşarea introspecţiilor
protagonistului. Monologul interior, stilul indirect liber, atitudinea
analitică faţă de existenţă, intelectualizarea mesajului, sunt câteva
elemente care definesc specificul discursului lui Alexandru Ivasiuc.
Descrierea senzaţiilor, a emoţiilor, a neputinţelor, a dilemelor ocupă
un loc important în economia cărţii.
Fabula romanului este axată pe experienţa universitarului
Ilea, medic neuromorfolog. Sentimentul de iubire apărut la vârsta
senectuţii, la cincizeci de ani, generat de îndrăgostirea de propria
studentă, cu treizeci de ani mai tânără decât el, îl bulversează. Decide,
în liniştea biroului de la laborator, să elaboreze epistole pe
care să le adreseze studentei de care s-a amorezat. Dincolo de expunerea
poziţiei sale faţă de iubire, personajul se autoanalizează.
Scrisorile reprezintă un prilej de introspecţie a propriei conştiinţe.
Pornind de la starea prezentă, personajul reconstituie anumite experienţe
petrecute în trecut, care l-au marcat de-a lungul existenţei.
Elaborarea epistolelor a dus practic la scindarea fiinţei protagonistului,
într-un mod dostoievskian. Dimensiunii geometrice a existenţei
i se opune nesiguranţa şi imprevizibilitatea vieţii.
Naratorul-personaj eludează legile timpului istoric şi recurge
la timpul afectiv. Prin cele patru epistole, el reconstituie etapele
existenţiale ( copilăria, adolescenţa şi maturitatea), dar nu
într-o ordine cronologică. Ceea ce a declanşat memoria afectivă
este sentimentul fricii, deocamdată faţă de iubirea pentru studenta
sa. Personajul caută explicaţii în trecut, pentru a determina sentimentul
neputinţei, datorat fricii. Memoria ajunge în timpul copilăriei,
când a fost martorul unei scene de o cruzime ieşită din comun. Un
grup de adolescenţi au prins o veveriţă. La început, s-au jucat cu ea.
Ulterior, unul dintre ei a decis să mărească suspansul. Cu o cre-
angă încinsă, a început să ardă
veveriţa. Personajul narator a
decis să o elibereze, supunându-şi
viaţa unui pericol. Gestul
său a fost tardiv. După
moartea veveriţei, este transformat
din martor, dintr-un spectator
pasiv, într-un actant activ.
Torţele care o chinuiau pe veveriţă
se transformă în instrumente
de tortură, punându-l în situaţia
de a reacţiona. Atunci, descoperă,
ca şi un alt personaj din
nuvela „Corn de vânătoare”,
Mihai de Giuleşti, că este singur
împotriva tuturor. Din cauza fricii
extreme, cade în inconştienţă. Gheorghe Andraşciuc
Sentimentul trăit în această perioadă
i-a rămas adânc întipărit
pe retina memoriei. Un alt moment
al violenţei, al cărui martor a fost, e acela când un grup de
studenţi şovini au atacat doi colegi studenţi evrei, acuzându-i că în
timpul orelor de disecţii, profanează cadavrele creştinilor. Nu a avut
puterea să intervină pentru a-i ajuta pe cei doi colegi evrei, batjocoriţi
de colegii săi români. Atitudinea pasivă în această situaţie, de
altfel şi în alte circumstanţe, îşi găseşte explicaţia în experienţa traumatizantă
trăită în copilărie, la ţară. Sentimentul fricii l-a însoţit pe
tot parcursul vieţii, transformându-se într-un impediment în ceea ce
priveşte afirmarea propriei individualităţi.
Un alt moment pe care protagonistul Ilea îl analizează, din
perspectiva iubirii prezente, este cel petrecut pe front, în calitate de
medic militar. Ce este interesant de remarcat este faptul că medicul
Ilea nu evidenţiază momentele de vitejie de pe front, faptele militarilor,
ci sentimentul de neputinţă, sentimentul de teamă născut
în conştiinţa acestuia. Ilea caută o raportare a „iubitei” prezente la
o altă persoană cunoscută pe front. Uneori nu poate face diferenţa
dintre cele două iubite. Se întreabă dacă nu cumva este una şi aceeaşi
persoană. Iubita de pe front are ceva în comun cu soţia şi studenta
sa. Are aceleaşi dileme ca şi protagonistul romanului „Adela”
al lui Garaget Ibrăileanu, Emil Codrescu.
Discursul homodiegetic al romanului surprinde dilemele
personajului central al cărţii. Viaţa ordonată a omului de ştiinţă, universitarul
Ilea, este oarecum dezechilibrată de apariţia acestei stări
ciudate. Ordinea cu care s-a obişnuit în calitate de universitar, începe
să capete alt contur. Reacţia mundană începe să fie în dezacord
cu profilul său psihologic. Statutul său ontologic creează un
ins plin de complexe şi de inhibiţii.
Un alt aspect care merită să fie subliniat este cel al intelectualizării
discursului epic. Alexandru Ivasiuc se numără printre
primii prozatori care au scos proza românească de sub schematismul
impus de ideologia comunistă. Mentalitatea şi weltanshauungul
protagonistului reliefează subtilitatea viziunii asupra noii societăţi.
Comuniunea dintre formula narativă şi tema romanului, creează o
situaţie propice dezvoltării prozei româneşti, din a doua parte a deceniului
al şaselea. Discursul eseistic, analitic şi speculativ, întăreşte,
încă o dată, complexitatea atitudinii protagonistului în faţa
lumii.
Drama personajului este datorată neputinţei de a-şi cunoaşte
sinele, definit prin legile imprevizibilităţii. Aflat la vârsta maturităţii,
ca om de ştiinţă, descoperă lucrurile în mişcare, dincolo de
formele geometrice ale lumii, în care credea. Astfel, descoperă relativitatea
sentimentelor, a gesturilor şi, în general, a existenţei. La
un moment dat, în sufletul lui, apare un sentiment răscolitor, ciudat,
dar în acelaşi timp deosebit. Fiind profesor universitar şi, implicit,
om de ştiinţă, credea în ordinea şi stabilitatea lucrurilor. Sentimentul
nou apărut îl derutează, întrucât dezechilibrează ordinea care
ghidase existenţa. Acesta este momentul când protagonistul începe
să-şi introspecteze propria viaţă. Observă că este neputincios în
faţa noii iubiri apărute. Se născuse frica, neputinţa de a materializa
o stare. De aceea, decide să comunice cu ea prin intermediul epistolelor,
deci indirect. Scrie patru scrisori în care îşi dezvăluie sentimentele
faţă de propria studentă, mai tânără cu treizeci de ani
decât el. În acest mod, el analizează cauzele care au generat neputinţa
de a adopta o atitudine activă, care să ducă la îndeplinirea
scenariului propus. El nu are capacitatea de a trece dincolo de propria
voinţă. Instinctele nu găsesc o cale pentru a răzbate. Ce este
de remarcat, în cele patru epistole, este faptul că el mai degrabă se
analizează pe sine, îşi analizează propria neputinţă, decât să o analizeze
pe ea. În acest fel întreprinde o incursiune prin propria-i existenţă.
În efortul său de a justifica această laşitate, ajunge în
perioada copilăriei. Memoria locului a rămas întipărită în conştiinţa
maturului. Atunci, sentimentul fricii a năvălit în sufletul lui Ilea şi nu
a mai dispărut. Subconştientul, în accepţiunea lui Sigmund Freud,
www.oglindaliterara.ro