poezie - Oglinda literara

Darie Ducan, sau despre poezia
dintre doi tâlhari
LECTOR
Poet prolific şi publicist deja remarcat, Darie
Ducan se individualizează în peisajul literar românesc ca
o voce puternică, reuşind de fiecare dată să ofere cititorilor
o simbolistică nouă, modernă, trecând peste orice
tabu. “Cartea dintre doi tâlhari”, parte a unei trilogii plănuite
cu minuţiozitate, impresionează prin prospeţime şi
forţă de percuţie. Autorul creează imagini puternice, concentrându-se
pe sensurile ascunse şi invitând cititorii la
meditaţie. Descoperi idee după idee, acestea îţi apar perfect
distincte la început, dar apoi observi cum toate sunt
integrate unui curent. Darie Ducan ne propune o nouă
cosmogonie, un univers construit după alte legi.
Autorul dovedeşte curaj, crede în ideile sale, şi
chiar dacă uneori exagerează, sentimentul general este
de pasiune şi forţă. Cititorii descoperă volumul unui vizionar,
a cărui strădanie trebuie admirată chiar dacă nu
putem fi de acord cu toate principiile sale. Darie Ducan
amestecă figurile de stil, se joacă împletind stilurile şi
reuşeşte să ne ofere o poezie inedită, neafiliată vreunui
curent, o poezie perfect adaptată cititorului modern, care
are nevoie de şocuri pentru a înţelege. Darie Ducan ne
învaţă că cele mai puternice cuie sunt chiar cele ieşite
din propria noastră spermă: “Ploaia, ploaia,
nu-i tot un fel de cuie? / Ploaia nu naşte nimic,
de ce ocolim atât, / De ce mergem pe rute
ocolitoare? / Patrafir peste ovare - / Patrafir
peste sămânţă. / Cuiele lui Hristos ar fi trebuit
/ Bătute în sperma lui Iosif, / Am fi prescurtat
drumul, / Dar drumul până la noi / E el însuşi
un cui proaspăt scos.”
Poezia schimbă adesea registrul stilistic,
trecând de la rima în vers clasic la un
vers alb scurt, care insistă pe acţiune. Timpurile
se întrepătrund, preponderent fiind însă
trecutul. În trecut se construiesc marile evenimente şi
marile filosofii care vor schimba prezentul. Cele mai
multe poezii vorbesc despre acest trecut ideal, despre o
perioadă în care orice era posibil. Autorul priveşte atent,
analizează, construieşte metafore puternice, totul pentru
a justifica prezentul. El valorifică istoria, care devine un
pretext însă nu o scuză.
Limbajul folosit este complex, fiind presărat cu
neologisme şi arhaisme. De multe ori cuvintele îşi pierd
sensul propriu pentru a fi aruncate într-o simbolistică
specifică poetului, care la o primă impresie frapează. În
spatele cuvintelor puternice se ascund însă sentimente
autentice, senzaţii intense şi o trăire lirică impresionantă.
Darie Ducan îşi trăieşte poemele, care par să provină din
însăşi fiinţa sa agitată. Parcurgând volumul, ni se pare
că ne aflăm în faţa unui poet al timpurilor vechi, un idealist
care încă mai crede că lumea poate fi schimbată prin
câteva versuri... Poate că este bine că încă mai există
cei care nu au ajuns să creadă în puterea reală a fişicurilor
de arginţi...: “S-a învârtit ce s-a învârtit. / S-a învârtit
cotorul de măr / După muşcare / Până când a săpat /
Direct groapa de-ngropare. / S-a învârtit cotorul de măr /
Ce s-a învârtit. / De aceea când omul / Duce degetele
să-şi facă cruce / Acestea îi devin brusc / Fişicuri de arginţi
/ Şi i se-mprăştie, / Ultimul
căzând / Ca un extaz.
In nuce.”
Darie Ducan
foloseşte cu uşurinţă atât
registrul liric, cât şi epicul.
Poemele pendulează între
moste rafinate de lirism, în
care eul liric se manifestă
Petre Flueraşu
adesea demiurgic, şi ample poeme în proză, care construiesc
lumi şi le dărâmă cu nonşalanţa specifică revoltei
adolescentine. Volumul este evident o carte a
căutărilor, presărată adesea cu momente spirituale profunde.
Pe parcursul cărţii sunt atacate teme religioase
majore, reinterpretate cărţile clasice ale umanităţii. Toate
însă sunt transpuse într-un prezent din care nu lipsesc
drogurile, sexul, alcoolul şi toate trăirile care ne reamintesc
în fiecare clipă că oricâţi zei am construi, noi vom
rămâne oameni.
Numărul foarte mare de poeme este însă un dezavantaj
al volumului. Deşi Darie Ducan abordează o paletă
foarte mare de subiecte, de la un anumit moment el
nu mai poate evita repetiţiile, care ajung deranjante.
Ideile principale sunt aceleaşi şi,
deşi se schimbă foarte mult personajele, nu
putem să nu avem impresia că urmărim aceeaşi
piesă de teatru la nesfârşit. Toate sunt
însă uitate în momentul în care descoperim
unul dintre acele poeme scurte, bine şlefuite,
pe care simţim nevoia să îl citim dintr-o singură
suflare. Şi atunci, dintre filele cărţii curg
oameni: “Într-o noapte a băut, / Într-o noapte
a fumat, / Şi-a pus întrebări / Şi a scrumat
drept răspunsuri. / A tăcut prelung, cu mimica
în jos / De parcă saci cu nisip / Şi-ar fi legat de
buze. / Într-o noapte a băut, / Într-o noapte a fumat, s-a
drogat. / A tăcut şi s-a înjurat pe sine în gând, / A plâns
şi a bocit în pumn. / A frământat perna până / Mai avea
puţin şi devenea pâine, / A luat cuţitul şi s-a înjunghiat. /
Atunci, din el, au curs oameni.”
Un volum puternic, “Cartea dintre doi tâlhari”
pune bazele unei trilogii cu ambiţii mari, care însă se
poate ridica la nivelul speranţelor. Axându-se în principal
pe subiecte religioase, cărţile vor să creeze un sistem
imens, un univers din care fiecare să aibă ceva de învăţat.
Darie Ducan are nevoie însă de răbdare şi trebuie
să înţeleagă că în spatele cuvintelor astăzi se ascunde
mult prea puţin. Avem nevoie de mai mult pentru a
schimba ceva, trebuie să găsim modalităţi noi pentru a
ajunge la publicul de astăzi. Primul pas a fost însă făcut
de tânărul scriitor care, spre deosebire de majoritatea autorilor
români contemporani, crede cu adevărat în ceea
ce face. Până la urmă, doar tâlharii pot ajunge să
schimbe lumea...
Bibliografie
Darie Ducan – Cartea dintre doi tâlhari – Nico – 2008
www.oglindaliterara.ro 4567