poezie - Oglinda literara

Limba, principal instrument de disipare a politicului
(La révolution introuvable)
ESEU
(urmare din numărul anterior)
Deşi răsturnarea capitalismului devenise fapt împlinit (cu
preţul anihilării, inclusiv fizice, a unor importante segmente de populaţie),
în ciuda tuturor predicţiilor, apariţia „socialismului” nu s-a
produs. Şi nici semne că ar fi urmat să se producă nu-şi făceau simţită
prezenţa. În aceste circumstanţe se va decide că el rămâne
să fie construit potrivit liniei indicate de teorie, verificându-se ca în
fiecare clipă rezultatul să fie conform predicţiilor. Şi iată cum a început
să fie clădit, cărămidă cu cărămidă, un întreg univers de falsuri,
un decor prin care tocmai realitatea era aceea care trebuia să
se facă „ de- ne-văzut”; şi – în acelaşi timp – să fie şi suplinită prin
altceva. Limba de lemn devenea astfel un instrument al edificării
unei uriaşe minciuni generalizate. Şi care va creşte pe măsură ce
faptele (din realitate!) se îndepărtau tot mai mult de cuvintele care
încercau să le descrie. Binele se va afirma tot mai frenetic pentru a
nega realitatea răului. i
Construcţia acestui imens decor va ocupa existenţa a milioane
de oameni. În el se poate descifra o veritabilă liturgică specifică
comunismului, destinată să demonstreze continuu că
socialismul este pe cale de a se înfăptui … că se consolidează şi că
deja există o nouă societate liberă unde cresc oameni noi care gândesc
şi acţionează spontan etc. Pentru înlocuirea realităţii printr-o
pseudorealitate un întreg corp specializat în falsificare a produs falşi
ziarişti, falşi istorici, o falsă literatură, o falsă artă, capabilă să se
prefacă a surprinde şi reflecta fotografic o realitate fictivă. Exemplele
nu lipsesc: Stoian Constantin, fruntaş în muncă la atelierele
Griviţa Roşie este prezentat într-un reportaj semnat de Petru Dumitriu
scris pentru volumul Constructorii vieţii noi. Despre el autorul
relatează că „ţinteşte undeva înainte, mai departe, spre viitor. (…)
că îşi deranjează vecinii din tramvai cu schiţele de un sfert de metru
patrat pe care le studiază în drum spre casă”. A. E. Baconsky în reportajul
Cu slove de foc o prezintă pe fruntaşa în muncă Hajdu Jolanda.
Maria Banuş, în reportajul Tractorul păcii, scrie despre
Octavian Creţulescu „un tânăr înalt, brun, cu trăsături regulate, cu
o privire sclipitoare de inteligenţă (…) e ajustor mecanic şi lucrează
la recondiţionarea pieselor scoase din funcţiune. Are până acum
câteva inovaţii. A studiat metoda Kuzneţov şi o aplică.” x
Nici un domeniu de activitate nu a fost scutit de „sarcina”
(cum altfel decât) „măreaţă” a construcţiei socialiste. Acestei exigenţe
i se conforma şi noua instituţie a criticii literare. Tentativa de
elaborare a unui „decor”, a unei pseudorealităţi va genera în critica
literară o apetenţă exacerbată pentru reportaj, unul dintre principalele
genuri care va cultiva în mod predilect delirurile limbii de lemn.
Iată un text semnificativ în acest sens aparţinând lui George Macovescu
x pe tema Reportajul literar, mijloc de educare şi mobilizare a
maselor. Autorul afirmă că „este îmbucurător şi semnificativ că în
Republica noastră scriitori valoroşi şi cu experienţă dau reportajului
literar o atenţie din ce în ce mai mare”. Se va vorbi despre omul
nou care se formează în procesul făuririi socialismului şi – reluând
ideile unui articol din Pravda – se combate înţelegerea falsă a realismului
socialist. În continuare ne putem edifica asupra modului în
care e pusă în pagină realitatea. Tonalităţile ditirambice acoperă pagini
întregi unde se spune că „la Hunedoara numărul şarjelor e mai
mare”, „calitatea oţelului e mai bună”, „la Arad o muncitoare lucrează
la 104 războaie”, „la Petroşani, Aninoasa şi Lupeni se mişcă
trenurile cu cărbuni”, „pe câmp au ieşit tractoarele la arat şi semănat”
aşa cum au învăţat din cărţile sovietice. Iar ţăranii, pentru a
alunga sărăcia din sate, „s-au strâns în gospodării colective”. Dar
„reporterul” continuă neobosit: „Sunt toate acestea - şi încă multe altele,
semne ale vremurilor pe care le trăim. Viaţa clocoteşte pretutindeni”
etc. Apoi textul trebuie să-şi reconfirme „apartenenţa” şi
înregimentarea în formulele limbii de lemn (deci ale înregimentării
ideologice), psalmodiindu-i - şi chiar în exces - clişeele consacrate:
„omul nou”, „marasmul trecutului”, „lupta”, „strigoii trecutului”, „rămăşiţele
vremurilor de altădată” şi nu va lipsi nici aportul lui I.V.Stalin.
În fine, iată textul în întregimea sa: „Omul cel nou, muncitorul,
stăpânul noilor forţe sociale care scot lumea din marasmul trecutului
şi o împing înainte, cum spunea Marx, muncitorul pe care I.V.Stalin
îl consideră ca pe adevăratul erou şi creator al vieţii noi, se luptă
cu forţele naturii, cu strigoii trecutului nedispăruţi încă, se trudeşte
să se despartă de rămăşiţele
vremurilor de altădată şi se căleşte
pentru a înfrunta greutăţile
de mâine. Şi toate faptele acestea,
(…) toate cele ce se întâmplă
trebuie însemnate şi spuse
întregului popor din ţara noastră”.
Apoi delirul verbal inepuizabil
(acoperind considerabile
întinderi tipografice) se reîntoarce
la obositele clişee:
Dan Anghelescu
„proces de măreaţă construire”,
„eforturi eroice”, „luptă fiecare”, „marile şantiere”, „popularizarea
succeselor obţinute şi a oamenilor fruntaşi în muncă”. Discursul
aruncă o privire şi către „presa din ţara noastră” care, „în frunte cu
Scânteia”, publică articole, declaraţii, informaţii, reportagii, care învaţă
pe toţi din experienţa unora şi le dă elanuri sporite atunci când
află că pământul acesta, dăruit de natură, dar jefuit până nu de mult
de stăpânitori se înfrumuseţează şi se îmbogăţeşte mereu. „Scriitorii
şi ziariştii noştri au pornit la munca grea, dar extrem de frumoasă să
redea în poezii, în romane, în piese de teatru, în reportagii literare
viaţa, aşa cum se desfăşoară” etc.
Urmează, conform reţetelor epocii, un copios citat dintr-un
scriitor sovietic (Boris Gorbatov), după care se trece la vestejirea
ziariştilor şi ziarelor bucureştene din vremea burgheziei. Apoi vin la
rând, sub tirul de-ne-oprit al unor chinuite încercări de ironie, ziarele
burgheze, luate de-a valma, american, englez, francez şi italian,
mustrate sever pentru …dar nu se va înţelege prea bine pentru
ce…Şi din nou acelaşi Boris Gorbatov e pus să ne mai vorbească
privitor la ziaristul sovietic. Se mai aduce în discuţie şi o carte a unei
reporteriţe sovietice, pe încă trei coloane îndesate, despre noul care
învinge, vechiul care dispare, un sos de vorbe adresate de Gorki nu
se ştie de ce şi cui; nu sunt uitate nici colhozurile şi „transformările”
omului nou în Uniunea Sovietică. Dar lucrurile nici pe departe nu
se vor termina aici. Revine în atenţie scriitorul-reporter socialist care
cutreieră astăzi republica noastră; şi urmează furnalele de la Hunedoara,
lumina electrică şi Munţii Apuseni. După toate acestea
încă 10 (zece) pagini pe câte două coloane dense, pline de platitudini
despre reportaj, despre Gorki, Petru Dumitriu, Geo Bogza, Ilya
Ehrenburg, Boris Polevoi, despre capacitatea omului nou din Uniunea
Sovietică în faza de construire a comunismului, despre comsomol,
stahanovişti, realismul literaturii socialiste, umanismul
înflăcărat al noului reportaj…
Printr-un – astăzi foarte celebru – roman (Ninetteen
Eighty-Four) căruia i se alătură două, la fel de celebre, eseuri (Politics
and the English Language şi The Principles of Newspeak) Orwell
declanşase le vremea lui o radicală diatribă pe adresa oricăror
tipuri de discursuri politice punând în seama lor deosebit de grava
degradare (urâţire) a limbii şi a gândirii. Singura menire a respectivelor
discursuri în – viziunea sa – ar fi aceea de a face minciunile
să sune verosimil şi crima respectabilă. Din roman – stabilindu-se
o legătură directă între realitatea care (potrivit personajului O’Brien)
există numai în conştiinţa oamenilor şi limbaj - rezultă că, dacă Partidul
controlează limbajul, controlând implicit conştiinţa, în consecinţă,
el capătă o putere de a crea orice fel de realitate.
Într-adevăr, totalitarismul comunist (ca şi cel nazist sau
fascist) va excela nu numai în tentativa de a „crea” o altă realitate,
ci şi în aceea de a crea un alt om, aşa-zisul om nou. Şi asta prin
deosebit de violenta pedagogie concentraţionară în care individul
este controlat/ determinat/ prăbuşit (prin educaţie, propagandă, represiune,
cenzură şi teroare), în bolgiile unei condiţii infra-umane.
Limba de lemn poate fi catalogată şi drept cel mai monstruos
instrument de distrugere interioară, în primul rând fiind vorba
despre o distrugere morală. Ea instaurează o sferă aparent invizibilă
de „acţiune concertată”, concepută complementar şi simetric
cu distrugerea fizică a unor mase întregi de oameni. (Bolşevismul
a practicat ucideri aşa-zis „discrete”, decimări, deportări de popoare
întregi – tătari, nemţi, ceceni –, distrugerea unor segmente de populaţie
civilă (milioane de ţărani). Sunt amintite deportările care au
atins o rată de mortalitate de 100%, cazuri în care murea toată
lumea – deţinuţii, paznicii şi câinii. xi
www.oglindaliterara.ro 4581