poezie - Oglinda literara

ESEU
viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci
imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând”
adică instituind sonor soarta noianului
de apă, semn vajnic al tragediilor
cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul
la naştere sau înviere (crima naşterii
despre care vorbea şi Calderon, iar după el
Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid,
din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate
a acestui rit este izvorârea spontană.
*
După ce în tinereţe, cu “Sara pe
deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea
iubirii, prin jalea buciumului, naşterea
“stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire
ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu,
în “Mai am un singur dor”, a privit apele
ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu
visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea
apelor se antropomorfizează:
Lucească cer senin
Eternelor ape,
Care din văi adânci
Se nalţă la maluri,
Cu braţe de valuri
S-ar atârna de stânci -
Şi murmură-ntr-una
Când spumegând recad.
O naştere neîntreruptă trezeşte
aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu
va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O,
mamă...”) - plânsul apei înseamnă iarăşi
izvorâre.
*
Prin cădere, izvoarele fac perfect
semnul posesiunii universului. Sclipirile lor,
ale genezei, sunt de natură fizică-minerală,
dar prezenţa orbitoare în timp se asociază
cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea
în vid. Un apriorism liric răstoarnă
treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a
plânge naşterea omului, omul le urmează,
iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura.
Unduirea om-izvor e una din tainele pe
care, iniţiată, Cătălina le înţelege:
Şi tainic genele le plec
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
călătorind spre nemurire.
Sonorizare irizată mai presus de
neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni,
mitul lunii şi al luminii căzătoare suind
în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare
inconştientă, voinţă şi reprezentare,
iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum
reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc
pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri
a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”;
“arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri
sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”;
“undele visează spume”; “izvoare plâng în
vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde
piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui
mers”; “izvor eşti de vieţi”.
*
În fapt, izvorul are un sens magic,
prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic
armonii şi dezarmonii psihice, în primul
rând erotice. Se alege un basm numai
cu izvoare din poezia lui Eminescu, un
basm budhic susţinut subconştient de memoria
miturilor proprii dacilor, însemnate de
poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”,
iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii
unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”;
“îngânat de glas de ape / Sun-un corn cunduioşare”;
“Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea
sunând din valuri”. Acestea se spun
ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică
iubire”. Însăşi Blanca se închină
4630
celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi
face destin erotic în mijlocul lor.
*
Pentru a reveni la tâlcul fundamental
al izvorului, care, cum am arătat, stă
în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă,
cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă”
oferă nuanţe neaşteptate ale mitului
imortalităţii:
Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă...?
*
În poezia lui Eminescu se poate
consemna primatul nemuririi predestinate
asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat
din budhismul schopenhauerian nu schimbă
relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat
în Zamolxe.
*
Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi
şi mai puţin al geniului rece, propune
trei ipostaze principale. Hyperion se ştie,
este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu
www.oglindaliterara.ro
mai vrea să fie, când să rămână în lumea
sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi
turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura
cu nemurirea (Fata în grădina de aur
voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă
nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor:
“o urma adânc în vis / De suflet să se
prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca
fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea
luceafărului din cer şi din mare, din
soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor
involuntare. Cătălina le pierde din vedere.
A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este
contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la
naştere şi la nemurire:
Vom pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
Hyperion, purtându-şi nemurirea,
îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea
nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă,
însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă
faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă
de dorurile cerului. Prin aceste subordonări
ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea,
poemul are feţe deosebite şi ceea
ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.
În poemele dacice, viaţa nemuritoare
concurează geneza şi stingerea universală...
Sarmis, Decebal, Arald, “copilul
rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul,
şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni,
de altfel, există exemplar prin tragism
nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru
liniştea tăiată de împreunarea lumilor este
şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau
simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un
acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi
moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea
nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi
una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile
nemuririi, ca revenire la viaţă sau
plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia
lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi,
anume: vorbele magice ale magului
din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă
de lumină” - şi începutul poemului
Mureşan, publicat separat de Maiorescu -
“Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.
*
Şansele blestemului, la Eminescu,
merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea
spirituală a blestemului în contextul
dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe
interioare puse pe seama spiritualităţii
antice.
Cea mai simplă formă este blestemul
ca destin.
*
“Semnul întors” presupune şansa
omului de a blestema în urma dispariţiei
sale.
*
Blestemul e o culme subiectivă a
vitalităţii înfrânte.
*
Adevăratul blestem, însă, susţine
o altfel de introspecţie. Termenii, inegali, se
polarizează spre un sens justiţiar. Raportul
ultim se stabileşte între cel ce blesteamă şi
cel ce va înfăptui spusele sale: el însuşi sau
Zamolxe. Zamolxe, cel puţin ca punct subconştient,
trebuie presupus drept arbitru al
tuturor revoltelor eminesciene.
*
“Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară
vai!
De tronul tău se sfarmă blestemul ce
visai.”
*
Revenind la mitul lui Eminescu în
interpretarea eminesciană şi a lui Lucian
Blaga, se impun câteva concluzi cu privire
atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul
celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei,
mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori
absoluţi, dispensabili prin identitatea
spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii
ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi
contaminând în absolut viaţa, opresc un
traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul
chtonian, conduce în destin pe Orbul
din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian
i se substituie o nouă evaluare a
existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe,
în misterul păgân al lui Lucian Blaga,
e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici,
a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei
colective de a ucide. Supravieţuirea
profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace
cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile,
lumina, somnul). Asemenea,
Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri
continue (Insula lui Euthanasius,
adâncul mărilor, Dacia etc.).
Zeul Zamolxe eminescian se umanizează
prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte,
Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento
mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază
sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu
folos spre condiţia zeească, rămânând ei
înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba
pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pen-
î