poezie - Oglinda literara

Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al
lui Noica (1909-1987): dl Ion Papuc
Isabela Vasiliu-Scraba
PROZA
Una dintre formele de bază ale manipulării mediatice foloseşte
cu predilecţie confuze date istorice. Ziaristica occidentală de după cel
de-al doilea război mondial l-a impresionat pe Horia Stamatu prin cufundarea
ei deplină în “ceaţa neştiinţei a ceea ce este istoria”. Dacă
până să ia drumul exilului, Ministerul Culturii se mai numea şi al “propagandei
naţionale” având în atribuţii larga răspândire a bunului renume
pe care cultura si civilizaţia românească îl avusese încă de la
înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, odată aflat în exil, Horia Stamatu observă
că dezinformarea prin falsificarea adevărurilor istorice este “dirijată
de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu,
Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21). Mediatizarea falsurilor istorice
(din ziarele franceze, de pildă) nu poate fi subsumată conceptului
de propagandă. Nici de dreapta, nici de stânga. Intrucât
manipularea mediatică face corp comun cu ceea ce s-a numit război
atipic, tinzând către inocularea unor atitudini si dispoziţii mintale (1).
Atunci când Andrei Pleşu s-a arătat îngrozit(2) de revista “Buna
Vestire” (8 sept. 1940-23 ian. 1941) unde semnătura lui Constantin
Noica apărea alături de semnăturile lui Radu Gyr si Horia Stamatu, directorul
Institutului “I.P. Culianu” (ihr-acad) nu făcea propagandă de
stânga. Cu toate acestea, în războiul imagologic declanşat imediat
după 1990, figura binecunoscută telespectatorilor români juca un rol
asumat decenii la rîndul de ideologii comunişti (internaţionalişti) care se
tot făceau că uită date istorice despre ciuntirea bolşevică, maghiară si
bulgară a României din vara anului 1940. Spre a impresiona cât mai
mult subconştientul privitorilor, în filmul TV despre Constantin Noica
(1909-1987), difuzat pe 16 ian. 2009, fostul ministru al culturii post-decembriste
a dramatizat cât a putut ceaţa neştiinţei împrăştiată de dubioasele
scrieri despre anii treizeci ale turnătorului Zigu Ornea (Ed.
Fundaţia Culturală Română, Buc.,1995) care l-a băgat pe Noica în puşcărie
(3). Nici Ion Papuc nu s-a încurcat să amintească de ororile acelui
an “apocaliptic”, nici Papuc (în felul lui, si el cândva discipol al lui
Noica) nu şi-a pierdut vremea să menţioneze încălcarea graniţelor
Ţării, urmate de masive deportări si masacre (4), atunci când (într-un
context nefericit ales, v. Scriitorul de filozofie, 2008, p. 108) a insinuat
că românii ar fi fost, vezi Doamne, “vinovaţi” de a fi pornit la luptă cu
ruşii cotropitori, stârnind mai apoi “puhoaiele asiatice să se reverse
asupra noastră cu ciuma lor roşie” (Ion Papuc, op. cit.).
In războiul secret care a luat locul propagandei, numit război
atipic pentru că se bazează pe manipularea psiho-socială cu armele
aparatului informaţional, accentul nu cade pe informaţia directă (ce
poate fi supusă unui filtru de cei care si-au pastrat capacitatea de discernământ)
ci pe insinuarea ce crează în subiectul supus manipulării
impresia că ideile pe care le vehiculează nu-i vin dinafară ci dinăuntrul
său. Repetarea la modul inconştient a celor programate a fi răspândite
cu pierderea sursei din care provin e însoţită de iluzia pregnantă că ar
fi la mijloc produse ale propriei gândiri. Condiţia optimei derulări a războiului
atipic presupune controlul cât mai deplin asupra mijloacelor de
comunicare, asezonat cu insinuarea convingerii colective că mijloacele
controlate ar fi singurele “de încredere”, unicele “performante”,
cele mai “obiective” si de departe cele mai “selecte” prin profesioniştii
fără egal de care dispun. In fapt, când centrul de putere agresoare
deţine cu mână forte controlul mass-mediei, el poate insinua orice
convingeri, dificultăţi în inocularea mentalităţilor dorite de agresor apărând
numai în cazuri izolate şi cu totul excepţionale.
Lucrurile apar clare în cazul inoculării “ruşinii de a fi român”,
servită de toţi tuturor. Fiind o manipulare la nivelul inconştientului colectiv,
oamenii sînt puşi în imposibilitatea de a decela agresiunea informaţională.
A fost suficientă inocularea post-decembristă a sloganului
repetat cu cele mai mărunte prilejuri: “ca la noi la nimeni” pentru ca automatismul
rapidei (si niciodată argumentatei) generalizării de tipul “noi,
românii” să se fixeze cu fermitate în mentalul agresat permanent în
această privinţă. Un rol hotărâtor l-a deţinut şi inocularea ideii de “hoţie
la români” repetată la nesfârşit pe micul ecran, în jurnale, pe internet
şi chiar printr-un titlu de carte pusă foarte la vedere. Prelucrată artistic,
ideea că românul este din născare hoţ si infractor a primit mai nou înfăţişarea
unei reclame pentru agenţi de pază, spre a fi difuzată obsesional
pe unde radio.
Despre “ruşinea de a fi român”, lansată înainte de 1990 de comuniştii
internaţionalişti din tabăra lui Crohmălniceanu şi Ornea sub
pretextul combaterii comuniştilor naţionalişti, Ion Papuc dă oarecare
lămuriri în cartea Cu faţa spre trecut(2005), fără a conştientiza faptul că
mijloceşte o manipulare, preluînd neschimbat pretextul comuniştilor internaţionalişti.
După ce subliniază (pe urmele lui Liiceanu şi ale lui
Pleşu) existenţa unei imense iubiri în actul denigrării neamului într-o
franceză splendidă (p.157), Papuc laudă curajul lui Andrei Pleşu care
invocase “ruşinea de a fi român” împotriva “patriotismului perdant al
ceauşismului” (I. Papuc, Cu faţa spre trecut, p.158). La capitolul Nae
Ionescu şi Emil Cioran (publicat în rev. “Familia”, nr.7-8/2000 ) am arătat
netemeinicia celor care preiau raţionamentul naeionescian (“acel
care-l înjură pe Dumnezeu e mai aproape de mântuire decât cel care
trăieşte în negarea lui Dumnezeu”) şi-l aplică chinuitului Cioran suduitor
de Ţara (v. Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu
prin discipolii săi: P. Ţuţea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu
şi V. Băncilă, 2000, pp. 50-51; ). Observaţiile noastre nu au avut nici
un ecou, întrucât practica citării din Cioran pentru argumentarea “ruşinii
de a fi român” a reprezentat până la saţietate piesa cheie a manipulării
post-decembriste.
In volumul său din 2005, eminentul eseist nu ezită să-l cerceteze
si pe Eminescu, să-l ia cu de-amănuntul, să-l citeze ca pe o sursă
de primă mână a exihibării ruşinii de a fi român într-o lume a patriotismului
de paradă, cu buna speranţă că-l apără pe neajutoratul Andrei
Pleşu (în articolul căruia trona la loc vizibil “ruşinea de a fi român”, v. Rigorile
ideii naţionale şi legitimitatea universului, în rev. “Secolul XX”,
nr.10-11-12). Din păcate, nobilele intenţii ale lui Ion Papuc n-au avut alt
rezultat decât acela de-a perpetua şi el manipularea în sensul dinainte
prestabilit de comuniştii internaţionalişti. La Andrei Pleşu direcţia fidel
urmată înainte şi după 1989 se vede dintr-un articol despre Eliade tipărit
în volum în 1994. Spre a evidenţia provincialismul lui Eliade prin
“componenta sud-est europeană” a gândirii acestuia, Pleşu îl invocă pe
un obscur profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim
care observase existenţa unor “elemente de spiritualitate răsăriteană
identificabile în structuri adânci ale personalităţii lui Eliade”, respectiv
“romanitate, adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece
şi germane” (A. Pleşu, Limba păsărilor, 1994, p.94). ). Articolul despre
universalitate (ca “axă a lumii”) si provincialism în gândirea lui Eliade
(ca un soi de universalitate de arie mai restrânsă, sud-est europeană)
îl începuse veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local” (v.
Limba păsărilor, cap. Idiomuri simbolice). Si totuşi, nu credem că Noica
era cuprins de “ebrietatea patriotismului local” când explica universalismul
şi românitatea lui Eliade prin căutarea de sine, “mai adânc decât
îl îndemna veacul”(v. Constantin Noica în vol. Convorbiri cu şi despre
Mircea Eliade, 1998). Fostul asistent al lui Nae Ionescu s-ar fi urmărit
“până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (op.cit.), şi ar fi sfârşit
prin a preface (în felul său propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în raţionalism,
în existenţă cu sens.
Ca toţi cei programaţi a-l invoca pe Emil Cioran spre a arăta că
poporul român e diferit de toate celelalte popoare între care se singularizează
doar prin trăsături negative, Ion Papuc preia un fragment care
începe cu “într-o ţară de slugi” (Scriitorul de filosofie, p.112), dintr-un
text citit la Radio de Emil Cioran pe 27 noiembrie 1940. Ruptă de contextul
cioranian, ideea cu “ţara de slugi” a fost dezvoltată de Patapievici
în felurite chipuri (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări.
Elemente pentru o topografie a prezentului, 2003, pp. 51-54), toate pe
placul deţinătorilor principalelor mjloace de propagare în massă a productelor
aşa numiţilor lideri de opinie. Căci nimeni nu poate nega
acestă calitate de căpătâi a redesemnatului director al Institutului Cultural
Român. In ce ne priveşte, citatul l-am scos şi l-am trunchiat din
eseul Legionarii, iniţial publicat în revista Convorbiri literare (febr. 2008)
drept recenzie la o carte-eveniment, Noica şi Mişcarea Legionară,
scoasă de Editura lui Liiceanu şi scrisă de Sorin Lavric “cu remarcabilă
inteligenţă, documentat, viu, dramatic adesea” (Ion Papuc, Scriitorul
de filozofie, p.100), dar, adăugăm noi, cu pretenţii ştiinţifice anulate din
start din cauza neclarităţii induse de termeni satanizati mai bine de jumătate
de secol, si a vigilentei cenzurări încă în uz, mutilarea istoriei românilor
fiind evidentă şi în filmul lui Liiceanu şi Pleşu despre C-tin Noica
difuzat pe TVR-Cultural în 16 ian. 2009.
După atâţia ani de la asasinarea unui Petru Culianu ce punea
pe seama KGB-ului evenimentele din dec.1989, Ion Papuc, fără a da
semne că este conştient de efectul manipulării la care a fost supus,
inoculează cititorului ideea nimicniciei noastre din decembrie 1989. El
consemnează că noi românii nefiind “vrednici să ne descotorosim noi
înşine de ideologia roşie, a trebuit să intervină ei”, cei care trăgeau sforile
pentru ca noi să fim eliberaţi din totalitarism (Scriitorul de filosofie,
p.192). Generalizând automat cu “noi românii”, Ion Papuc nu ezită a
(continuare în pag. 4642)
www.oglindaliterara.ro 4641