poezie - Oglinda literara

Degetele
(urmare din numărul anterior)
Să…să strîngem degetele, iute, am auzit că poate le prind
acolo, la spital…bîiguia preoteasa, încercînd să se întărească şi să
se îmbărbăteze.
Am…am văzut la televizor că unuia i-au pus braţul la loc. Nişte degete,
acolo…sunt mai uşor de prins. Haide, sfinţia ta, să-ţi pun haina
şi să rugăm pe cineva să te ducă la spital…
Preotul o urma ca în transă privind-o fără reacţie cum luase
de pe jos degetele învingîndu-şi sila şi le pusese în şorţul pătat. Se
gîndi o clipă că nu era bine că şorţul era murdar, că cine ştie…
Preoteasa, iute ca o copilă ajunsese deja în tinda casei, de
unde smulsese mai mult
o haină, pe care i-o aşternu pe umeri, trăgîndu-l spre poartă şi mutînd
din mers degetele într-o batistă ceva mai curată.
Dintre cei care erau mai aproape, doar Vasile Bîtcă avea
maşină, şi spre el zorea femeia împingîndu-şi în faţă bărbatul ca o
vacă viţelul nătîng:
Hai mai repede că nu-i bine…hai mai repede…
Din poartă strigă cît o ţinea gura:
Vasileee! Vasileee! Ieşi mai repede, că e rău cu părintele!
Taci, femeie, că ne aud vecinii! Vrei să afle tot satul? Dădu
semn preotul că începea să-şi vină în fire.
Femeia se agita în jurul lui, pipăind cu o mînă batista cu
cele două degete, cealaltă ducînd-o la gură ca şi cum şi-ar fi oprit
vorbele nesăbuite. Din casă se ivi, în cămaşă şi blugi, stăpînul:
Da’ ce s-a întîmplat coană preoteasă, sfinţia ta? Am crezut
că a luat foc…
Vasile, rogu-te, nu avem timp să-ţi spunem toate. O năpastă
pe capul nostru!
Trebuie să ajungem la oraş, la spital…părintele a păţit ceva urît la
mînă ! E rău tare, Vasile, nu ne lăsa!
Omul se uită mai atent la cei doi, la mîna strînsă a popii în
ghemotocul de broboadă, prin care se iţea deja o pată închisă , se
scărpină în creştet şi se codi:
De, ştiu eu? Am luat acu vreo jumătate de oră un pahar,
dacă mă opresc ăştia?
Nu-ţi fă griji, e sfinţia sa cu tine, cine nu-l cunoaşte? Îi spunem
că e grabă, că…
- Bine, bine, vin imediat!
În drumul spre oraş, părintele începea să-şi vină în fire. Se
obişnuise cu durerea şi nu o mai băga în seamă. Îşi privea buimac
însă mîna betegită şi nu-i venea să creadă. Abia acum îşi dădea
seama ce grozăvie i se întîmplase. „Tocmai degetele cu care fac
sfînta cruce! E blestem! E pedeapsă de sus!” Arunca din cînd în cînd
cîte o privire spre coana preoteasă care ţinea în căuşul mîinilor ca pe
nişte moaşte adevărate, bucăţile moarte din carnea sa.
- Mai repede, mai repede, domnu’ Vasile!
Repede, repede, coană preoteasă! Uite, am şi ajuns. Vă
aştept, sau…
Nu, nu, Domnul să te ajute, ne descurcăm noi…
Clătinînd din cap, doctorul privi îngrijorat spre popă:
De prins, le prindem noi, dar nu cred că le mai puteţi folosi
ca înainte. E distrus nervul. O să rămînă ţepene, să ştiţi!
Şi ce să fac eu cu ele aşa ţepene? Eu am nevoie de ele
pentru slujba de mîine!
Cum să o ţin fără degetele astea? Faceţi, domnule doctor ceva!…
Îmi pare rău, părinte, dar minuni face doar superiorul dumneavoastră!
Eu nu pot mai mult. Şi nici timp nu mai avem. Vă rog!
Pe holul înăbuşitor de alb, preoteasa rămăsese cu privirea
spre uşa după care dispăruse sfinţia sa şi doctorul acela, care i se
părea fără suflet şi milă de nu înţelegea că trebuia cu orice chip să-i
repare bărbatul. Oftă şi începu o rugăciune în minte care nu se lega
deloc. „Doamne, tu ai trimis năpasta asta tocmai acum în Ajun! Am
păcătuit, Doamne, eu am păcătuit, cu gîndul şi cu fruptul, dar el,
Doamne nu are vină! Ajută-l, că pentru Tine trudeşte!”
Timpul trecea mărunţit de acele ceasului de pe hol. O oră,
două…Dinspre uşa aceea care se închisese ca porţile împărăteşti
ale altarului, nu se auzea nici un zgomot, nu apărea nimeni cu o lămurire.
Se ridică gemînd şi se apropie de uşă, gata să tragă cu urechea,
aşa cum făcuse de copilă. Se trase înapoi, pentru că se auzeau
paşi care se apropiau şi un murmur de voci care creştea spre ea, ca
o presimţire. Uşa se dădu de perete lăsînd să treacă doctorul care îşi
PROZA
ştergea fruntea cu o bucată de
tifon păturit. Preoteasa se uita fix
la mîneca halatului pe care se
iţeau cîteva pete mici de sînge ca
împroşcate de o peniţă.
Am făcut tot ce se
putea. Nici şeful soţului dumitale
nu făcea mai mult.
O opri cu un gest:
- Se simte bine. Din păcate
am avut dreptate în privinţa
consecinţelor. Dar despre asta o
să vă spună el mai mult. Nu cred
că…
Dădu din cap, stingherit
în arţagul său cinic, pe care îl folosea
de obicei cu succes garan-
Valentin Talpalaru
tat, şi dădu din mînă într-un fel
care putea însemna orice.
Vine acasă, ori mai stă?
- Aş fi preferat să-l ştiu sub ochii mei încă vreo două zile,
dar cu preoţii şi eroii nu se poate discuta! Să aveţi grijă să facă tot ce
i-am scris.
Preoteasa îşi reluă locul pe scaunul învelit în muşama şi
tăcu şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Nu se mai putea întîmpla nimic.
Răul se săvîrşise, şi acum se simţea aproape uşurată. Timpul picura
ca o ploaie pe gresia holului.
Popa apăru în uşă. Îmbătrînise dintr-o dată, şi aerul acela
senin, care îi făcea pe oameni să se dea la o parte din faţa lui şi săl
privească atent, fusese şters cu o bidinea nevăzută. Avea un pansament
mare la mîna dreaptă pe care o învelea ca o mănuşă. O opri
cu un gest pe preoteasă care se pregătea să-l tragă în furca întrebărilor,
şi o luă spre ieşire, tîrînd o umbră grea după el.
Pe drumul către casă nu schimbară nici un cuvînt. Maşina
îi lăsă în faţa „Market” - ului, unde îşi golea rarii navetişti.
În curtea popii nimic nu se schimbase, de parcă nimeni nu
plecase de acolo nicăieri. În graba ei, preoteasa lăsase deschisă portiţa
dinspre grădina din spate, şi animalele se buluciseră în locul interzis.
Intrară, săraci de vorbe, mai întîi el, apoi ea, fără grabă, ca
într-un loc străin de acum. O zdreanţă de nor umbri pentru cîteva
clipe zidurile casei parohiale şi ale bisericii. Popa Păstrăguş privi cu
luare aminte umbra coborînd pe zidurile cenuşii, brîul icoanelor cu
culorile stinse dintr-o dată şi, fără voie, privirea lunecă mai departe
spre mîna pe care o simţea străină. Inima i se strînse şi se simţi slăbit
şi stors, ca după un ajunat îndelung. Coana preoteasă trebăluia şi
ea fără spor pe undeva prin împărăţia bucătăriei, de unde se auzea
doar zgomotul lucrurilor trîntite şi lovite unele de altele, fără sporovăitul
ei obişnuit.
Popa se îndreptă fără voinţă, purtat de obişnuinţa paşilor,
spre biserică. În prag duse mîna la frunte să facă semnul obişnuit, dar
se opri simţind bulgărele acela de bandaj în locul degetelor împreunate.
Îşi privi din nou mîna ca pe un corp străin şi inutil şi se întoarse
hotărît. Intră în casa parohială, lepădînd haina cu o mişcare a umerilor.
Îşi trase anevoie din mînecă braţul drept şi, fără să ezite începu
să desfacă bandajul înfăşurat cu ştiinţă de sora de la spital. Trase cu
mîna stîngă, se ajută şi de dinţi, şi, într-un sfîrşit îşi privi palma curată,
pe care, feşele de ghips susţineau degetele ţepene şi chircite, cum i
se părură popii. Ridică mîna să facă semnul crucii, de data asta ducînd
pînă la capăt gestul. Din nou nu simţi nimic. Se duse în faţa
oglinzii vechi, zestrea coanei preotese, pe care o îngăduise cu greu
în odaie, ca pe un lux care nu-şi avea locul acolo. Făcu din nou cruce,
încercînd să forţeze acele degete străine să i se supună. Încercă să
le supună cu cealaltă mînă, dar nu obţinu decît o durere nouă, carei
aminti de cea dintîi. Se lăsă pe un scaun, ameţit de efort, cu mintea
fulgerînd frînturi de întrebări: „Dacă nu mai pot sluji, ce o să fac? Nici
la mănăstire nu pot pleca…Sărmana, ce o să se facă la bătrîneţe? Şi
oamenii? Ce vor spune oamenii despre un popă care nu mai poate
face semnul crucii după tipic?”
Afară, zarva orătăniilor din curte se împletea cu cea făcută
de nevastă în bucătărie. Popa se adînci în scaun încercînd să-şi golească
mintea. Ziua se trăgea încet, încet în ungherele ei tainice, iar
el se făcea una cu umbrele care intrau prea curînd în casă. Îşi privea
degetele strîmbe şi străine, ca nişte gheare, în timp ce un gînd şi o
întrebare pe care nu le voia, prindeau formă şi îi urcau pe buze. Le
punea greu stavilă şi începu şi el să se topească în umbra care creştea,
înghiţind cu lăcomie şi icoana de care îşi atîrnase privirea.
www.oglindaliterara.ro 4579