poezie - Oglinda literara

ATELIER
O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE
CONTEMPORANE, ÎN INTERVIURI
(urmare din numărul anterior)
GABRIELA ADAMEŞTEANU
„Ceea ce nu trebuie să-şi permită un scriitor este să
mintă”
- Aţi avut un succes remarcabil cu prima dv. carte. Cum
v-a marcat acea intrare spectaculoasă în literatură? Nu e o povară
gloria de la bun început?
- Poate că e. Eu mă simţeam (cred că am mai spus-o) foarte
îndatorată pentru felul cum fusesem primită – nu numai la apariţia cărţii
ci chiar când începusem să duc proză la România literară şi Luceafărul.
În redacţia de proză a României literare de atunci, mi-am
făcut şi eu un fel de ucenicie literară: am căpătat treptat încredere în
cartea pe care o scriam, m-am apropiat de viaţa literară. Aşa continuă
să mi se pară şi acum drumul cel mai firesc spre literatură. Cenaclurile
nu m-au atras niciodată, poate că la vârsta de cenaclu (20 de ani),
nu scriam şi nu vroiam să scriu; poate şi pentru că cenaclul îmi aminteşte
fie de un seminar, fie de o şedinţă – ceva care nu are, de fapt,
legătură cu literatura. Nu vreau cu asta să spun că nu ar fi nevoie de
cenacluri, ci doar că nu orice scriitor tânăr are neapărat de câştigat din
frecventarea lui. Dar să publice cu o anumită ritmicitate în revistă, să
fie primit aici de la început cu generozitate şi discernământ – îl ajută
sigur. O revistă literară, cu fascinaţia zilei când vin paginile, când te
descoperi şi pe tine lângă atâtea Nume, care face,
pe neobservate, şi din tine un fel de Nume, îndeajuns
ca să-ţi uşureze drumul până la prima carte, îşi
poate dori oricine.
La Editura Cartea Românească, am avut
şansa să întâlnesc un redactor (Magdalena Popescu),
care va sprijini şi debutul (din 1979) noii generaţii
de prozatori. Toate cărţile le-am scos la
aceeaşi editură şi cu acelaşi redactor căruia, în timp
ce le scriam, încercam să-i anticipez părerea. Un
concurs de debut ignoră această subtilă şi de obicei
traincă legătură care se stabileşte între autor şi redactor.
Ce să mai spun de volumul de debut colectiv…
pentru că o carte de debut (bun) este o carte
perfect comparabilă cu cele ale „consacraţilor”; îmi
amintesc că aveam acest sentiment pe când lucram
la Drumul egal al fiecărei zile. Nici măcar nu eram
conştientă că nu ştiu să scriu, că de fapt atunci învăţam.
Eram convinsă că asta e singura mea carte, că
alta nu voi mai scrie, aşa că n-o să mai am nimic de
reparat, de îndreptat. Acum, în timp ce vorbesc, îmi
dau seama că în felul acesta m-a marcat intrarea mea, aş numi-o norocoasă,
în literatură: prin credinţa, profundă şi irepresibilă, într-un climat
literar receptiv, viu şi primitor, mereu pregătit să ocrotească
adevărata literatură. Fiindu-mi teamă de a doua carte (pură eventualitate
doar, proiect), o vreme nu am mai scris. Mi-am luat doar nişte
note. O parte le-am folosit când am început să scriu, o parte (probabil)
vor rămâne până la sfârşit nefolosite. Vreo doi ani, am buchisit împreună
cu o prietenă, la o mică traducere. În 1977, când am început
să lucrez la O plimbare scurtă după orele de servici, nu mă mai temeam
de a doua carte.
- De ce vă gândeaţi că veţi scrie doar o singură carte?
Mie mi se pare aproape infiorător acest gând şi mă întreb ce sentimente
îl domină pe un scriitor într-o astfel de situaţie, deloc
obişnuită, incomodă chiar?
- Nu vroiam, în primul rând, să fiu scriitor. Nu vroiam să scriu
acea carte pe care, de altfel, o începusem întâmplător. Nu vroiam să
scriu toată viaţa. Iar pe la 20 de ani nu aveam nici un semn că aş
putea scrie. Întotdeauna mi s-a părut că meseria de scriitor este foarte
grea şi nu mă simţeam în stare s-o fac. Despre meseria de scriitor nici
acum nu gândesc altfel.
- Să cred, aşadar, că intrarea dv. în literatură a stat mult
sub semnul întâmplării? Ce v-a determinat până la urmă să
scrieţi literatură, să optaţi pentru meseria de scriitor? Ce ne puteţi
spune despre profesionalitatea scriitorului?
- La prima vedere, un fel de mimetism. În 1969, am avut o
4604
nouă colegă de serviciu, cu care m-am
împrietenit: Nora Iuga. Pentru prima
dată vedeam un scriitor, vorbeam despre
ceea ce se numeşte „literatură actuală”,
de care mă apropiam foarte
încet. N-am nici o îndoială că întâlnirea
cu Nora Iuga a declanşat în mine,
dacă nu neapărat imboldul, în orice
caz, îndrăzneala de a scrie. Pe urmă,
a fost o anumită carte, Lucrurile, de
Georgeta Perec. (De atunci n-am mai
recitit-o, nu ştiu cum mi s-ar mai părea
azi.) După ce am terminat-o, am
rămas cu senzaţia că port şi eu în Nicolae Băciuţ
mine, nescris, un asemenea (nu ştiu,
de fapt, în ce fel asemenea) roman.
Ceea ce a ieşit, bineînţeles că nu a semănat deloc cu modelul meu.
Când am trecut de jumătatea unui caiet, mi-am dat seama că trebuie
să abandonez, că deocamdată este prea greu pentru mine. Dar, spre
deosebire de cărţile pe care mi le-am tipărit, acesteia îi găsisem titlul
de la început: Provizorat. Am revenit de vreo două ori la ea, dar fără
rezultat. Păstrez uneori speranţa că poate o voi scrie până la urmă.
Caietul abandonat i l-am dat Norei, să vadă dacă e ceva acolo, cu binecunoscuta
emoţie şi jenă a debutantului. M-a încurajat şi, peste câteva
luni, vara – toamna lui ’70, m-a trimis cu alte texte (fragmente din
Drumul egal…) la reviste. Evident, aceştia sunt doar
factorii favorizanţi – singurii însă, despre care cred că
se poate vorbi cu certitudine. La fel este şi pasiunea
pentru citit, pentru literatură, pe care mi-o amintesc
din copilărie. Îmi fusese şi cultivată în familie, de tatăl
meu, de unchii mei, dintre care unul mai ales, specialistul
veterinar, era un mare iubitor de poezie. Dar
nu toate elevele bune la română ajung scriitoare.
Cât priveşte profesionalitatea scriitorului,
obligatorie şi la debutanţi, nu înseamnă altceva decât
să-ţi ei foarte în serios munca. Cred că şi ea vine din
aceleaşi profunzimi, ca şi factorii care te împing la
scris, şi că se poate pierde pe parcurs, dacă încordarea,
dacă propria ta exigenţă scade.
-Aţi scris şi proză scurtă şi roman. Credeţi
că există genuri, să le zic, impropriu, prioritare
în afirmarea, devenirea unui scriitor? Vă pun
această întrebare deşi am la îndemână exemplul
lui Cehov, care şi-a câştigat notorietate scriind
doar proză scurtă. Reclamă romanul „ucenicie”
la proza scurtă?
- Nu cred, bineînţeles, (doar şi eu am scris proză scurtă după
roman) că trebuie mai întâi să „uceniceşti” la proza scurtă. (Mie chiar
mi se pare că proza scurtă este o „probă” mai grea, prin rigoare, economie
etc., decât romanul, care a ajuns să înghită, să suporte atâtea
inovaţii formale.) Dar am impresia că modul acesta, exterior şi mecanic,
de a înţelege lucrurile (ca şi când ar fi vorba de confecţionarea
unor obiecte identice, dar de dimensiuni diferite) a cam fost părăsit.
Am văzut chiar critica de acum 10 – 15 ani învinovăţită că, prin excesiva
ei pledoarie pentru roman, ar fi deturnat autorii de proză scurtă de
la adevărata vocaţie a lor. În asemenea cazuri, rezultatul ar fi nu o
construcţie romanescă, ci un conglomerat de povestiri etc. E păcat,
într-adevăr, să investeşti un mare efort într-o direcţie opusă înzestrării
naturale, pentru că şi această alegere, a romanului ori a prozei
scurte, îmi pare să ţină de dotare, în primul rând. În interviul său ultim,
apărut în Flacăra (22 martie 1985), Sorin Titel explica asemenea alunecări
într-o zonă nici proprie, nici favorabilă: „Există dorinţa, curiozitatea
de a forţa uşi închise, ca în poveste, uşi interzise, la care
(scriitorul) nu are acces, pentru că el este altfel alcătuit. Orice scriitor
îşi are uşile şi cheile lui, adică nişte căi proprii în cunoaşterea vieţii şi
totodată în metamorfoza experienţei, gândului şi sentimentelor în literatură.
Eu văd scriitorul ca pe un posesor de capital lăuntric şi dacă
are acest privilegiu, atunci de acesta trebuie să se ocupe şi să-l sondeze
până la capăt. Literatura vine din interior şi orice sfat din afară…
nu ajută, rămânând cumva discutabil”. Nu mi se pare că în cazul prozei
scurte şi al romanului ar exista vreo dilemă, ci doar obişnuita difi-
www.oglindaliterara.ro
î