poezie - Oglinda literara

Zidită între scurgerea
clipelor
„Şpaţir” cu Fraulein şi
Aneta Duduleanu
RECUPERĂRI
Flash-back-uri
După o serie de articole şi cărţi
tipărite, pe baza unor cercetări,
Maria Cogălniceanu decide să-şi
dezvăluie propriile nelinişti, trăiri şi
întrebări, ascunse printre sincopele
cuvântului poetic, în volumul
de poezii Unduirea timpului,
subintitulat Poeme, Editura
Limes, Cluj – Napoca , 2007.
Cunoscută ca persoana care a
ridicat la sublim o prietenie pentru
scriitorul Panait Istrati, care a îngrijit
şi tipărit volumul Constantin
Noica, Scrisori inedite (o tulburătoare
colecţie de scrisori, ce
Ala Murafa
conţin trăirile filozofului, dar şi ale
generaţiei de atunci) autoarea reflectă
în volumul de poezii o serie de experienţe supuse mărcii timpului,
pornind de la trăiri candide în Candori, trecând prin Eros şi
Agape, unduind pe Ritmuri vechi, (…) până la Livreşti, supunând
cititorul la tot atâtea încercări.
Iniţiază cu o alură de naivitate; pare, la prima lectură, o
poezie cuminte, fină, cu bun gust, chiar cu un gust dulce-paşoptist
„obrăjori de înger”, „surâs dulce” etc. Dar părerea rămâne doar
părere pentru că imediat apar imagini foarte interesant, născute,
parcă, din candoare copilărească „ Privirea e concentrată-n portative//,
un fel de linii aeriene pe care // dansează năstruşnic optimi şi
doimi.” (Degetele tale) şi cu o mare doză de curiozitate plină de
înţeles a maturului - copil: „ În păienjenişul zilei mă încurc ca borangicul
// într-o mână de copilă, în mirare // că Nimicul // creşte
peste zidul porţii // şi s-agaţă ca ciulinii în rochiţa ei subţire.” (Realităţi
senine)
La fel de surprinzătoare este
şi în poezia de dragoste: „ Pieziş, o
pasăre gri // taie ceasul amiezii // şi ţine
pe-o aripă tot scrumul iubirii ce-am
fost.”(Arderi trecute) Cred că e chiar
mult mai credibilă, mult mai lirică în poemele
scurte, concentrând trăirea în
doar o scurtă explozie de cuvânt „ – Iubito,
tu vei mai iubi // - Niciodată cât pe
tine-ntr-o zi.” (Dialog)
Ar fi greu de precizat despre
ce anume scrie poeta. E un amalgam
de trăiri, luptă cu sine şi, nu în ultimul
rând, cu timpul care ştie să treacă impasibil
peste primăveri…”O lotcă eşuată
între gheţuri // visează un pogon de
nuferi albi…” ca apoi să întrebe retoric:” Unde eşti? // Undennoptezi,
primăvara mea?” (Lângă malul pustiu) sau „Meine Liebe,
meine Liebe, mein Gott! // Umbra mea a rămas îndărăt, // încuiatăn
trei ziduri cu lacăt // prin secolele XIII –XIV – n treacăt.” (Avatar)
Uneori ascultă cântecul timpului „Vorbe ale nu ştiu cui //se-auzeau
pe stradă-afară” (Cîntec ud) sau „Valurile ca de cântec, noapte, foc
şi stea // pasăre nocturnă ţipă undeva. // Văluriri de lună, voaluri de
abis // - Pasăre nebună, anii unde mi-s?” ( Mic poem)
De fapt, s-ar părea, oricât n-ar fi de vastă aria atinsă de
zbaterea poetei, totul se roteşte în cercul Marelui Cronos, al celui
care stăpâneşte adevărurile lumii şi, oricât de mare nu ar fi curajul
muritorului, doar calmul, răbdarea şi înţelepciunea îl poate salva din
această luptă nebună.
Înzestrată cu o sensibilitate evidentă, Maria Cogălniceanu
, de obicei înclinată spre reflecţie, dă dovadă şi de lejeritate în ce
priveşte metamorfozele lirice ale cuvântului. Sperăm să mai avem
parte de surprize similare.
A doua jumătate a
anilor ’60, undeva în Banat.
Teatrul „Muncitoresc C.F.R.
Giuleşti” în turneu cu „Gaiţele”,
nemuritoarea piesă a lui Dandu
Kiriţescu. În cuplul Margareta-
Mircea, pe afiş figurau Dana
Comnea şi Silviu Stănculescu. În
sală, pe scenă, în cele două
roluri apar Margareta Pogonat şi
Paul Ioachim. În celelalte roluri:
Nelly Nicolau-Ştefănescu, Victoria
Medeea, Tamara Buciuceanu,
Yarodara Nigrim, Titu Mihai Sarca
Vedea, Traian Dărăceanu şi alţii.
Încă se mai „purta” de turneu. De
la „Casa Muncitorească” unde s-
a jucat spectacolul, până la gară, circa doi kilometri, străbătuţi pe jos
în compania doamnelor Nelly Nicolau, Tamara Buciuceanu şi Victoria
Medeea, respectiv Aneta Duduleanu, Fraulein şi Zoe din piesă.
Prilej de discuţii despre teatru şi lumea lui. Pe atunci nu ştiam că
Traian Dănceanu era fiu al Râmnicului Sărat. Am aflat asta mult mai
târziu, după ce acesta murise, de la colegul său mai tânăr, Silviu
Stănculescu, care-mi povestea cu un an înainte de-a muri şi el, că
Traian Dănceanu l-a dus la Râmnicu Sărat în casa profesorului său
de la Liceul „Regele Ferdinand” – Dumitru Crăciun, eminent profesor
de latină şi delicat poet.
Flăcăul moldav
Strada General Petre Popovăţ este perpendiculară pe
cheiul Dâmboviţei, în dreptul uzinelor „Semănătoarea”. Cineva îmi
spusese că acolo locuieşte actorul Alexandru Giugaru. Având odată
treabă prin zonă, ajung în dreptul casei cu curte mare în faţă, cu
viţă-de-vie şi pomi fructiferi. În mijlocul curţii, în pantaloni şi cămaşă
cu mânecile suflecate, septuagenarul actor săpa la hârleţ asemenea
unui flăcău moldav.
M-am oprit în loc, privind la acel monstru sacru pe care-l
admirasem în nenumărate filme şi-n câteva spectacole de teatru –
care, înainte de-a ajunge stâlp al Naţionalului bucureştean, şi-a
încercat norocul pe Calea Griviţei, apoi colindă ţara în compania lui
Stănescu-Cerna şi trupa lui de operetă, revine pe Griviţa în trupa lui
Fotache la cinematograful Marconi. Este supranumit „Leonardul
Griviţei”. Într-o bună zi se înscrie la Conservator şi devine elevul
Luciei Sturdza-Bulandra, care-l angajează apoi la „Regina Maria”
de unde trece la „Mic” din nou la „Regina Maria” după care înjghebează
cu Ladislau Groff o formaţie la „Marna”. De aici trece la teatrul
de pasaj al Mariei Ventura, unde interpretează rolul Tache în piesa
lui Victor Ion Popa, „Tache, Ianke şi Cadâr”. Pleacă şi de aici, formând
o trupă de revistă cu care dă spectacole în pauzele filmelor
la „Marna”, dar viermele neastâmpărului îl duce spre „Cărăbuş”-ul
lui Tănase, apoi la acel „laborator” care a fost Teatrul „Muncă şi Voie
bună” condus de Victor Ion Popa, apoi pe Sărindar, la Maria Filotti,
Marconi, Colorado(H. Nicolaide), Alhambra, Central(C.Mironescu),
Comedia, Modern ş.a.
„Nepoţii” lui Puiu Călinescu
Calea Victoriei. Clădirea fostei Legaţii Germane la Bucureşti,
care a adăpostit o vreme, a doua sală a Teatrului Satiric-
Muzical „Constantin Tănase”. Se juca „Frumosul din pădurea
…zăpăcită”. Frumosul era… Puiu Călinescu. Bilete, ioc! Coadă la …
un bilet în plus. Eram cu amicul Dan. Ce să facem?
Hai la Puiu! zic eu. Ne ducem la cabine, vorbim cu domnul
Puiu, îi spunem care-i baiul, ia o foaie de hârtie pe care scrie că
suntem nepoţii lui, să ni se dea drumul în sală şi două locuri. De
fiecare. Ne prezentăm la „zbirul” de la uşă, care citeşte biletul, se
uită la noi zicând că nu semănăm şi că de la o vreme Puiu „are”
cam mulţi „nepoţi”. Se conformează, totuşi, rugăminţii vedetei spectacolului
şi ne facilitează intrarea în sală. Aşa, am fost o oră şi jumătate
nepotul lui Puiu Călinescu.
De acolo de sus, din steaua comediei, a veseliei, a râsului,
ne priveşte zicându-şi hâtru: „din câţi „nepoţi” am avut, câţi îşi
mai amintesc de mine?” Nu te-am uitat şi nici nu te voi uita „UNCHI-
ULE!”
(continuare în nr. viitor)
www.oglindaliterara.ro 4635