Download catalog in format PDF - Brancusi

personaje mitice, care au „povestea” lor mitologică, pe care o vom prezenta-o pe scurt.Dar înainte menţionăm că Mangiuca aminteşte unele practici care sunt credinţe în sine, cucaracter magic, unele – nefiind explicate de el – rămân nedesluşite, cum sunt, bunăoară:facerea apei de dragoste şi facerea şi purtarea legăturii de mărgele (scontându-se,probabil, tot pe efectul magic erotic al acestora). Din păcate nici despre modul cum sefăcea mărţişorul şi despre semnificaţia acestuia în mentalitatea populară, mangiuca numai scrie nimic. În schimb, suficientă sieşi este menţiunea în legătură cu punerea mâiniipe şarpe pentru ca omul să rămâie sănătos tot anul.J O C U L P O P U L A Rla Rusalii, la colindat, la rugăHora – joc de grup prin prinderea mâinilor în cerc – este la obârşie un dans ritual,solar. Etimologia cuvântului ne conduce la vechii evrei, la corul antic. Pentru vechimeahorei în spiritualitatea românească pledează şi faptul că aceasta figurează ca motivdecorativ principal (reprezentare antropomorfică) din constelaţia arhaicelor motivefundamentale din arta populară: soarele, pomul vieţii, calul, şarpele etc. Se spune că latemelia dansului românesc este hora din care s-au păstrat brâiele, sârbele, bătutele etc.,apoi, mai nou, numeroasele variante ale jocului „de doi”.Avem mărturii ale străinilor, din urmă cu câteva secole, care atestă admiraţiaacestora pentru vivacitatea şi frumuseţea jocului românesc. Istoricul maghiar Istvanfficonsemneayă că, la încoronarea împăratului Rudolf al II-lea, în 1572, poetul Ballasa adansat „jocul păcurăresc” (căluşarii), fiind mult apreciat de asistenţă. Tot datorită unorrecunoscute virtuţi ale jocului popular românesc, în anul 1647, când s-a ţinut dietaUngariei la Bratislava, s-a jucat „dansul valah”. În Polonia, prinţul Rodzwil, ginerele luiVasile Lupu, dansa „a la valaque”. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Griselini,în cartea sa despre Banat, apărută în anul 1780, refernindu-se la populaţia autohtonă,românească, arată că „Marea plăcere a acestui popor este dansul (...) strâns legat dedatinile lor relicioase”. Astfel, chiar şi cu ocazia celor mai mari sărbători, precumBunavestire, Naşterea şi Învierea Domnului şi Ziua Morţilor, care cade la români în adoua zi de Paşti, ei dansează pe pământul sfinţit, adică în curtea bisericii, unde înprealabil aduc cu toţii mâncare de acasă, pe care o mănâncă în comun. Aceste dansuri,executate de ambele sexe, în sunetele fluierului ori al cimpoiului, constau din anumitecercuri în care se învârtesc, când mai repede, când mai încet, făcând şi diferite mişcări cucapul şi trupul. în acelaşi timp flăcăii aruncă iubitelor sau logodnicelor lor priviriafectuoase.În lucrarea Drumeţii şi destine, de Johan Vaspar, apărută la Gotha în anul 1791,în limba germană, se arată referitor la românii bănăţeni că: „Niciodată nu are loc vreosărbătoare la care să nu se danseze. Uneori dansul se ţine în curtea bisericii, dar cel maiadesea pe locurile virane din sate. Când se adună tinerii, observi cu uşurinţă că fetele numerg niciodată împreună cu băieţii. Ele rămân laolaltă, despărţite de băieţi, ba pudoareamerge uneori atât de departe încât nu îl iau de mână pe băiatul cu care dansează, ci iau obatistă în mână al cărei capăt opus îl oferă partenerului de dans. Acesta îl apucă şi în acestfel dansează cu fata, fără a îndrăzni să o ia de mână fără încuviinţarea ei”. Evidenţierea29