GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

2. Adaptare şi specificitate
2.1. Se vorbeşte despre capacitatea de asimilare,
sinteză şi adaptare ca despre o componentă a
spiritualităţii răsăritene. Capacitatea de adaptare este
paradoxală în esenţa ei. Ea este capabilă să păstreze
fiinţa, în timp ce o modifică substanţial. Încercându-ţi
facultatea de adaptate, trebuie avută în vedere atenuarea
subtilă a specificităţii.
Societatea umană are dimensiuni greu de circumscris.
Microsocietăţile, grupurile se conţin reciproc,
sunt autonome, se autoguvernează, dar – în acelaşi timp
– se subordonează întregului coordonator căruia îi sunt
elemente necesar integrate. Exilul, ca societate “în mic”,
ca microgrup, funcţionează pe aceleaşi principii.
În cadrul sistemului închis al exilului, la fel ca în
societatea în ansamblu, fiecare persoană propune un
univers independent şi conştient. Fiecare participă la
marele organism al societăţii, subscriind la conştiinţasinteză
ce rezultă, ca ecuaţie finală, din lanţul
participărilor autonome. Societatea (ca macrogrup) şi
exilul (conceput ca microgrup) se ordonează după
aceleaşi legi: fiecare din aceste organizări interumane
este alcătuită dintr-o serie de conştiinţe autonome, ce
afirmă şi reflectă universul etic, dar reprezintă, simultan,
şi spiritul universal oglindit în fiinţări independente.
Această relaţie permisivă şi biunivocă se poate reduce la
raportul dintre subordonare şi independenţă, dintre
adaptare şi specificitate. Raport de congruenţă sau de
inegalitate, echilibru sau concentraţie superioară a unuia
din termeni – rămâne ca omul să aleagă şi să-şi probeze
justeţea opţiunii.
Trebuie remarcat că adaptarea nu se juxtapune
imitaţiei. Aceasta din urmă e rezultatul unei reacţii