GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

pleda pentru mitocritică şi mitanaliză. Se observă
tendinţa de recuperare şi reaşezare a hermeneuticii,
printr-un apel la mituri de referinţă, fără a se căuta
obiectivitatea strictă, în sen-sul clasic al teoriilor
ştiinţifice. Se lasă liberă natura istorică a individului. Al
doilea motiv este, cronologic, primar: s-ar spune că nu
interpretul a ales metoda, ci metoda a mai găsit un
interpret. Acest lucru se reclamă din faptul că realitatea
textelor lui Mircea Eliade solicită, în opinia noastră, o
metodologie complexă, în care hermeneutica modernă nu
ocupă decât unul dintre locuri. Să explicăm. Luând în
considerare obiectul acestei analize şi, în primul rând,
diversitatea formală a textelor focalizate, ar fi fost o
greşeală să alegem o metodologie a priori, înainte ca
textul însuşi să nu indice tipul de lectură la care s-ar putea
preta. Credem că, dacă am fi pornit de la metodă spre
textele discutate (publicistică, memorialistică, literatură),
ne-am fi găsit în situaţia de a utiliza o grilă de lectură
prestabilită în mod artificial, care ar fi supus textul în sine
la deformări aproape de neacceptat. În acest mod, ar fi
rezultat, probabil, un nou şi fals Eliade. Or, realitatea
însăşi a textelor a sugerat lentila interpretativă necesară,
de la hermeneutica modernă amintită până la teoria
textului, pragmatica şi estetica receptării, de la
imagologie sau psihocritică, până la metoda tematistă,
comparatistă sau la mitocritică. Mi s-a părut firesc să
lăsăm textelor libertatea decizională în această privinţă,
pentru a se descoperi pe ele însele, relevând sensuri şi
semnificaţii altminteri bine umbrite. De aceea,
continuitatea analitică a cercetării pe care o propunem va
fi uneori întreruptă de precizări metodologice absolut
necesare, care derivă, la rândul lor, din determinantele
concrete ale problemei în discuţie.