GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

“Omul modern areligios îşi asumă o nouă situaţie
existenţială; el se recunoaşte doar ca subiect şi agent al
Istoriei şi refuză orice chemare la transcendenţă.” 25 El
nu îşi ia ca model decât pe sine însuşi, aşa cum îl
influenţează situaţiile istorice. Omul modern se face pe
sine prin desacralizarea lumii. 26 Sacrul se transformă
din adevăr şi realitate absolută în obstacol pus în calea
libertăţii umane. Pentru a fi liber, omul trebuie să îşi
ucidă zeul. Sau să îl declare mort, pentru a scăpa de
prezenţa lui continuă.
Unul din postulatele lui Eliade este acela că numai
experienţa sacrului conferă semnificaţie. Numai ea
singură deschide şi relevă semnificaţii (complete,
esenţiale, originare) care pot fi înţelese doar în propriul
lor plan de referinţă: realitatea sacră. Datorită acestui
fapt, Mircea Eliade vorbeşte despre omul modern
areligios ca întruchipare a existenţei tragice 27 ; alegerea
sa existenţială, asumată, nu este lipsită de măreţie. Acest
om areligios îşi are totuşi rădăcinile în homo religiosus,
care a suferit însă un neîntrerupt proces de
desacralizare. Omul profan este rezultatul ultim al
desacralizării existenţei umane, ajungând, în ultimă
instanţă, opusul lui homo reli-giosus, din cauza irosirii
rând pe rând a fiecărei semnificaţii transindividuale. Dar
omul areligios rămâne un moştenitor care încă mai
păstrează urmele unui trecut ce nu poate fi definitiv
şters, atâta vreme cât el însuşi este un produs al acestuia.
Un om areligios “în stare pură” se întâlneşte extrem
de rar, susţine Mircea Eliade. 28 Omul modern care fie se
simte fie se pretinde areligios are la dispoziţie o
mitologie camuflată, observabilă în numeroase rituri
laicizate pe care le încheagă, inconştient, prin serbările
de Anul Nou, prin veselia care însoţeşte obligatoriu o