GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

egresiunea la arhetipuri şi simboluri arhaice (denunţată
artistic de Eliade şi Brâncuşi) tocmai la acest timp sacru
a coborât. Sau a urcat, din moment ce regresiunea
temporal-istorică limpezeşte ascensiunea valorică a
reperelor ontologice. Ca atare, se conturează o nouă
polaritate definitorie pentru Mircea Eliade şi Constantin
Brâncuşi. O altă dialectică a extremelor în lungul şir al
celor identificate până acum: arhaic/european.
Traductibilă în polaritatea homo semnificans/ homo
europaeus.
Renunţarea la valorile gnoseologice, la şansa de a
surprinde direct adevărurile, nu şi-a găsit obiectul care
să echilibreze discret balanţa fiinţei. Mircea Eliade
mărturiseşte: “Ori de unde aş privi, văd negreşit în om
instinctul acesta de ieşire din sine. Ieşirea din sine şi din
destinul său. De-aici imboldul către o participare într-o
viaţă supraindividuală, de aici setea de experienţă
fantastică, de simbol.
În timpurile noastre, participarea s-a coborât tot mai
mult, şi-a pierdut orice sens metafizic. Idealul modern e
participarea într-un organism social perfect,
comunismul. Soluţiile moderne sunt încă şi mai bicisnice:
participare prin înjosire, prin renunţare morală,
prin iresponsabilitate. Omul modern iese din sine şi se
înfrăţeşte prin degradare sau porniri obscene. Ni-mic
simbolic, nimic fantastic; o totală opacitate metafizică în
încercările de integrare a omului modern. Şi când nu
recurge la soluţia înjosirii – se adăposteşte în abstract,
încearcă o participare factice şi formală.” 12
Încadrarea în structurile dense ale societăţii comuniste
sau capitaliste modelează o adaptare artificială;
obedient, omul se conformează structurii amorfe şi
impersonale ce i-a fost impusă. Se depersonalizează,