GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

Sociétés Savantes aveam să ţin mai târziu conferinţe
despre cele două tradiţii spirituale româneşti şi despre
Mihai Eminescu. Concomitent, pregăteam primul număr
din Luceafărul, cu colaborarea multor scriitori români
din diaspora.” 64 În perioada în care era preocupat de
supravieţuirea într-o lume ostilă (hăituit din interior – de
către ai săi –, dar şi de forţa inexplicabilă, pentru cei
veniţi din Răsărit, a stângii intelectuale), Mircea Eliade
justifică o pedagogie a sacrificiului. Va fi din nou înzestrat
cu autoritate ordonatoare, va fi din nou cel care
evidenţiază nevoia de a (se) dărui, va fi din nou
purtătorul unui exces al iubirii, catapultat într-o vastă
serie de articole, sinteze şi eseuri. Un pedagog al
sacrificiului de sine, în numele supravieţuirii unei idei.
A unui proiect. Ambele, maladiv legate de supravieţuirea
unei naţiuni.
Încercările de sinteze ale momentului istoric
european şi definiri ale spaţiului/spiritului românesc în
acest cadru proteic descriu în amănunt asumarea rolului
de selecţioner al valorilor şi de organizator al
ramificaţiilor culturale, concentrate în jurul lui în pofida
geloziilor şi invidiilor inerente într-o micro-structură
de tipul diasporei. Pentru ziaristul Mircea Eliade,
creativitatea intelectuală permanentă răspunde unei
misiuni atipice, pentru că suprimă sensul unic al
raportului dintre subiect şi obiect. Dimpotrivă, există un
feed-back ce nu poate fi neglijat în primul rând de cel
care-l recheamă: vocaţia soteriologică este completată
de calităţile unei terapii intensive.
Pentru evitarea sterilizării culturale, unica soluţie de
accedere în eternitate, alternativa mântuitoare faţă de
teroarea Istoriei este manifestarea creatoare. Un
perpetuum mobile (paradoxal, în raport cu statutul