GRAŢIELA BENGA MIRCEA ELIADE. CĂDEREA ÎN ISTORIE

unite aluziv – prin titlu – de aceeaşi imagine a spaţiului
protector şi regenerator (care, îndată ce este pierdut,
ciunteşte şi anihilează fiinţa), deghizează exilul în
Istorie sub forma riguroasă a abordării ştiinţifice.
“Antaios”-ul lui Eliade şi Jünger echivalează sondarea
periferiei prin lentila analitică a cercetătorului; e una
din ipostazierile dublului lor, oglindă a efortului de
trasmutare a rătăcirilor ontice în exactitatea frapantă,
inviolabilă a demonstraţiei solide.
Eliade şi Jünger, fiinţe rătăcitoare care au par-curs
circumferinţele exilului şi ale istoriei fragmentare, se
adăpostesc (şi) în umbra unui personaj mito-logic pentru
care punerea-în-comun cu Pământul Mamă înseamnă
viaţă şi regenerare, în timp ce în-depărtarea de el
(urmată de imposibilitatea transcenderii limitelor) îl
transformă într-o fiinţă vulnerată, precedând şi captând
moartea. Sensibilitatea savanţilor care au gândit
“Antaios”-ul se întâlneşte într-un spaţiu de interferenţă,
firesc etapei de rătăcire în căutarea ordinii paradisiace
pierdute. În esenţă, pentru Mircea Eliade şi Ernst
Jünger, revista înfiinţată la Stuttgart îndeplineşte o
funcţie coagulantă, centralizatoare, vorbind altfel
despre un alt fel de lume, o alternativă senină la noul tip
de intoleranţă a istoriei moderne.
O cercetare minuţioasă a diverselor determinări ce
definesc această funcţie duce la identificarea unei relaţii
de adâncime, hotărâtoare pentru caracteriza-rea tensiunii
generatoare a scrisului eliadian. Ea se afirmă, mai ales,
între cele două elemente majore în jurul cărora se ţese
tematica studiilor savantului ro-mân, publicate în
“Antaios”: moştenirea simbolică ignorată şi apăsarea
unui Zeitlichkeit halucinatoriu. Adică aceeaşi
cronicizare a trăirii prizonieratului în timpul istoric, ce